Senzaţia care m-a cuprins după parcurgerea
primelor pagini ale cărţii Medicina şi asasinatul politic (Editura
Viaţa Medicală Românească, 2015), recent lansate de Dora Petrilă, şi
care nu m-a părăsit nici acum, când, aşezat la masa de lucru, încerc să-mi
cristalizez gândurile provocate de acest important volum, e că de fapt ştiam,
auzisem câte ceva, mi se făcuseră unele aluzii, dar de fapt nu ştiam nimic şi
nu aveam dovezi despre ceea ce se întâmpla chiar sub nasul meu până la
părăsirea României, acum aproape 45 de ani (şi mult după aceea). Interesul meu
pentru istoria comunismului est-european mi-a oferit o îndeletnicire timpurie,
practic imediat după ce am avut acces (nelimitat) la izvoarele documentării
acelei sumbre perioade de împilare comunistă a unei mari părţi a bătrânului
continent, ce încerca – şi, în multe părţi ale sale, chiar reuşise – să se
refacă după dezastruosul război mondial de la mijlocul secolului trecut.
Citisem mult despre ororile regimului totalitar al acelei lumi ce se dorea ştiută
ca avansată şi prosperă, dar care de fapt se reducea la o totală înapoiere din
punctul de vedere al civilizaţiei, al bunăstării, dar mai ales al libertăţii
individuale.
Ştiam de grozăviile sistemului stalinist,
copiat aproape în întregime şi cu mult patos în mai toate ţările comuniste. Ştiam
de milioanele de nevinovaţi care plătiseră cu viaţa preţul unei ideologii
dovedite ineptă, incapabilă de a rezolva problemele umanităţii şi transformată
într-una din cele mai mari minciuni ale istoriei rasei umane. Auzisem de
abuzurile comise peste tot asupra libertăţii individului, iar ştiri despre
contribuţia colegilor mei de breaslă la împilarea celor care încercau să
prezinte realitatea de fapt pătrunseseră în lumea ştirilor şi în comentariile mediei
în aceste decenii de după căderea imperiului sovietic. Dar volumul Dorei
Petrilă vine să dovedească, fără nici cea mai mică umbră de îndoială, contribuţia
unei anumite părţi a medicinii est-europene postbelice la împilarea dizidenţilor
şi la pedepsirea celor chinuiţi şi ucişi nevinovaţi.
Departe, geografic şi temporal, de calamităţile
descrise cu un deosebit talent în acest volum, am avut îndoieli dacă eu sunt
acela care trebuie să se refere la miriada de fapte incluse în acest volum şi
care, în marea lor parte, reprezintă pentru mine doar date istorice de interes
– da, uman, şi totuşi oarecum teoretic. Sunt însă convins că, datorită felului
în care e concepută şi scrisă această lucrare de mare interes istoric, personal
mă pot transpune, cel puţin parţial, în situaţia celui care a simţit pe propria
sa piele sau a trăit acea atmosferă lugubră care apare ca un fir roşu în cartea
Dorei Petrilă.
Ideea de a porni cu fărădelegile sistemului
în Rusia comunistă, apoi în Uniunea Sovietică şi doar după aceea de a continua
cu descrierea realităţii româneşti din acele timpuri mi se pare corectă, în
primul rând din punct de vedere didactic. Pentru că nimeni nu va putea înţelege
cumplita îmbinare a sistemului de orori comuniste cu aşa-zisa practică medicală
curentă în România postbelică fără a cunoaşte fondul pe care s-a creat această
monstruoasă coaliţie, în fapt o copie fidelă a celor petrecute în marea Uniune
Sovietică.
Un sistem care-şi sacrifică cei mai buni
fii ai săi de dragul menţinerii puterii în mâinile unei tagme de criminali
mincinoşi nu poate găsi înţelegere sau milă sau condescendenţă pentru nişte
străini, e drept aflaţi în slujba ideii, dar nicidecum mai puţin suspecţi decât
proprii tăi conaţionali. Aşa se face că un sistem care ucide în serie capi ai
revoluţiei comuniste ruseşti găseşte de cuviinţă, fără ezitare, să emită sentinţe
la fel de grave împotriva unui Dimitrov bulgar, unui Gottwald ceh sau unui
Bierut polonez (din lunga listă de personaje politice asasinate cu ajutorul
medicilor dar din inspiraţia autorităţilor sovietice lipseşte Cioibalsan,
liderul comunist mongol, omorât de Moscova în 1952). Iar un sistem eminamente
patologic, care îşi permite să amâne cu bună ştiinţă, de-a lungul unor extrem
de preţioase ore, un minim tratament medical ce se cerea oferit celei mai
importante personalităţi a imperiului comunist, „părintele şi soarele
popoarelor“, nu se va da în lături să-şi găsească zeloşi ucenici în rândurile
membrilor marcanţi ai protipendadei comuniste româneşti.
Un vechi truc intelectual reuşeşte să
dovedească, după o mică eroare iniţială, că 1+1=3. Odată ce criminalitatea se aşază
la cârma unei ţări sau a unui imperiu, eroarea de început e consumată şi tot ce
urmează pare verosimil, explicabil, aproape normal. De aceea, nimic nu e de
mirare în epopeea comunismului mondial care-şi omoară soldaţii, acoliţii şi
părtaşii cu aceeaşi nonşalanţă cu care îşi anihilează duşmanii, pentru că
omorurile stau de fapt la temelia existenţei sistemului, bazat pe frică, groază
şi teroare.
Şi atunci, unde e elementul stupefiant, cel
care apare aproape în fiecare pagină a volumului de care ne ocupăm aici?
Stupefacţia provine din uşurinţa cu care medicina acelor ani şi acelor ţări a
putut da mâna cu criminalul ridicat la rang de împărat!
De când e lumea, homo homini lupus.
De la Abel şi Cain, fiinţa umană e dispusă (aproape doritoare) la a-şi anihila
aproapele. Civilizaţia nu drămuieşte niciun sfanţ şi niciun efort pentru a crea
arme de distrugere, instrumente de ucidere şi de prea multe ori o face cu
perspicacitate şi tenacitate. Pentru asta există cuţitul, glonţul, obuzul,
bomba, arma chimică sau cea nucleară. Propovăduirea morţii şi folosirea ei în
slujba celor mai abjecte scopuri e parte integrantă din istoria ultimelor zeci
de milenii.
Dar apariţia medicinii şi a medicilor a
reprezentat reversul medaliei. De la Hipocrate (şi probabil cu mult înainte),
în paralel cu instinctul de distrugere, instinctul de conservare a creat ştiinţa
şi arta vindecării. Medicul nu ucide, nu otrăveşte, nu chinuieşte, nu-şi foloseşte
ştiinţa de carte, prestigiul şi rolul în societate pentru a face rău. Primum
non nocere. Cât de mari sunt eforturile zilnice pe care le face oricare
dintre noi în teribila confruntare dintre risc şi beneficiu, pentru a ajunge la
concluzia dorită, după care tratamentul propus în primul rând nu va dăuna
pacientului? Şi câte tomuri de ştiinţă nu sunt parcurse de fiecare dintre noi
pentru a ajunge în situaţia în care să reuşim a limita la minimum greşelile ce
ar putea hotărî în mod nefast soarta unui pacient incorect diagnosticat? Şi cât
de mândri suntem noi, medicii, care ştim să dozăm un drog în aşa fel încât
pacientul să poată profita de efectele pozitive ale acestuia fără a fi ameninţat
de pericolul unei supradoze?
Ei bine, toate cele de mai sus par a fi
fost nu ignorate, ci complet necunoscute de acei medici care şi-au dat mâna cu
ticăloşii, care şi-au pus ştiinţa şi experienţa nu în slujba salvării
pacientului, ci a dispariţiei sale din societate sau chiar din existenţă. Pentru
că nimic din ororile descrise în volumul Dorei Petrilă nu ar fi fost posibil
fără ajutorul, intervenţia şi chiar iniţiativa unor aşa-zişi „confraţi“, cu
care medicina nu are nimic în comun în afara faptului că fiecare din ei a obţinut
o diplomă de absolvire a unei instituţii superioare de învăţământ, unde a învăţat
cum să ajute pacientul şi nicidecum să-l suprime.
Într-o lume diversă, în aceeaşi comunitate
medicală servesc medici de diverse naţionalităţi, religii, concepţii filozofice
şi – de ce nu? – păreri politice. Ceea ce îi uneşte pe toţi e dorinţa de a
ajuta pe cel suferind, de a preveni agravarea situaţiei pacientului şi de a
evita complicaţiile. O frază banală? Nu! Pentru că Medicina şi asasinatul
politic cuprinde mărturii ale cârdăşiei medicului cu criminalul politic,
amănunte despre intoxicaţii letale provocate, iradieri nucleare responsabile de
neoplazii ucigătoare, greşeli terapeutice intenţionate, neglijenţe şi amânări
voite în aplicarea tratamentului adecvat. Iar deasupra tuturor acestor crime
tronează crima psihiatrică, etichetarea dizidentului ca pacient psihic, a cărui
„afecţiune“ impune internarea într-un spital de boli mintale şi aplicarea unor
proceduri cu scopul de a distruge integritatea spirituală a victimei şi
transformarea răzvrătitului într-un individ fără personalitate şi complet
lipsit de posibilitatea de a acţiona şi de a se orienta, indiferent de direcţie.
Meritul Dorei Petrilă
constă în imensul efort depus pentru a realiza o documentare adecvată, punând
sub semnul întrebării orice informaţie până la confirmarea ei finală,
capacitatea de a lăsa în discuţie acele amănunte ce nu au putut fi dovedite
deasupra oricărui dubiu, investigaţii performate în diverse direcţii (vezi
cazul Gheorghiu-Dej, pentru care Dora Petrilă a intervievat toţi medicii încă
în viaţă care au participat la tratamentul dictatorului, reuşind în felul
acesta să îndepărteze aproape în întregime teoria conspiraţiei după care
liderul comunist român ar fi fost iradiat de „prietenii“ săi sovietici).
Cartea conţine zeci, dacă nu sute de eroi,
mai toţi tragici, majoritatea victime inocente ale unui sistem inuman, pentru
care asasinatul nu era un instrument, ci un scop în sine. Şi, cu toate acestea,
în ochii mei, adevăraţii eroi ai volumului sunt cei care apar spre sfârşit,
dizidenţii români, anonimi pentru imensa majoritate a populaţiei României,
posesori ai unui curaj aproape suprauman, care le-a permis să deschidă gura şi
chiar să acţioneze în mod pacifist, împotriva regimului odios, în ciuda
imensului pericol pentru ei şi propriile lor familii. Vasile Paraschiv, Gh.
Ursu, Marin Truşcă, Ion Bugan şi mulţi alţii, aceştia sunt cei ale căror nume
nu trebuie uitate, în veci.
Şi mai e ceva. Cine cunoaşte şi a citit şi
celelalte producţii literare ale Dorei (beletristică, interviuri etc.) nu poate
să nu remarce încă o dată superbul condei scriitoricesc mânuit de o talentată
povestitoare, posesoarea unui talent dublat de seriozitate, curiozitate, un fin
simţ al ironiei şi, mai ales, o profundă înţelegere şi cunoaştere a temei de
care se ocupă.
Recomandarea de a citi cartea Dorei Petrilă
devine obligaţie pentru toţi aceia dintre noi, medicii, care parcurgând
paginile cărţii vom înţelege cât de maiestuoasă şi puternică e profesia noastră
şi câte pericole stau în calea medicului şi în dorinţa (legitimă) de a face
bine şi numai bine pacientului aflat în îngrijirea sa.