Dintotdeauna
am apreciat şi am dorit încurajarea tinerilor şi promovarea lor în viaţa noastră
muzicală, dar cu condiţia ca aceştia să fie de reală valoare, nu doar susţinuţi
de… unul sau de altul, din varii motive. Sunt solişti care, încă din anii
studenţiei, au atras atenţia prin calităţile şi pregătirea lor, dar niciodată
nu au fost „luaţi în seamă“ de instituţiile noastre, aşa încât… s-au afirmat în
străinătate. Sunt alţii care, deşi cu serioase probleme sau, pur şi simplu, fără
talent şi datele cerute pe o scenă cu pretenţii, beneficiază de o atenţie cel
puţin exagerată, evident, în detrimentul altora.
La
Opera Naţională, unde ideea de a aduce tineri în distribuţii este, în
principiu, binevenită, am ascultat, în ultima vreme, solişti – studenţi sau
recent absolvenţi – de un nivel foarte discutabil, dar „cineva“ se încăpăţânează
să-i susţină, ca şi cum nu ar auzi nici că au voci banale, nici că au mari
carenţe tehnice, iar despre interpretare şi expresie – departe de a fi vorba… Aşa
am spus şi în ce le priveşte pe sopranele Veronica Anuşca sau Rodica Vică, aşa
am constatat – nu doar eu, ci toţi cei de bună-credinţă aflaţi în sală – urmărind
spectacolul cu opera Carmen de Bizet,
în care s-au regăsit câteva noutăţi… de aceeaşi factură. Deşi a obţinut doar o
Menţiune la concursul organizat de ONB în 2011, Emanuela Pascu a abordat acum,
în debut, dificilul rol titular, neavând nici glasul adecvat (pentru că, de
fapt, este soprană), nici pregătirea tehnică, nici temperamentul, nervul sau măcar
implicarea expresivă cerute de o Carmencită adevărată, dar… arată bine pe scenă.
O altă „surpriză“ a fost Zoltan Nagy, care, în anii trecuţi (când a fost
angajat, o perioadă, la Staatsoper Viena) se considera bas, dar de fapt este un
bariton… comprimar, deci cu un glas dezagreabil, dând şi impresia – culmea – că
a urcat prima oară pe o scenă de operă, apărând în Escamillo fără prestanţă, fără
carismă, pe lângă tarele vocale.
Din
fericire, tenorul Cristian Mogoşan, foarte bine cotat în ultima vreme, are un
glas frumos, penetrant, condus cu siguranţă şi strălucire, chiar
dacă rămâne
prea liric pentru o asemenea partitură, dovadă şi faptul că celebra arie a
cântat-o în falset, mai aproape de un lied, iar primele accente dramatice au apărut
abia la finalul actului III. Un aspect surprinzător a fost însă totala sa
neimplicare în rol, atitudinea statică, absenţa celui mai mic gest sau cel puţin
a unei mimici care să „trădeze“ dragostea, furia, pasiunea, deznădejdea
personajului atât de ofertant.
În
schimb, dirijorul Gabriel Bebeşelea, pe care l-am remarcat în trecuta stagiune,
când a condus producţia studenţilor (dar pe scena Operei) cu Don Giovanni de Mozart, a demonstrat şi
de această dată că este stăpân pe mijloacele sale şi ştie cum şi ce să ceară
orchestrei (care a sunat chiar neaşteptat de bine), cum să coordoneze relaţia
fosă-scenă, urmărind cu supleţe soliştii. Iar uşoarele decalaje sau
dezechilibre nu ştiu în ce măsură i se datorează, dar sunt, oricum, minore faţă
de realizarea de ansamblu. Surprinzător, corul (foarte redus) a fost, ca niciodată,
apatic atât în maniera de cânt, cât şi în mişcarea de obicei plină de antren.
Încă
student, basul Filip Panait a abordat rolul Zuniga, în timp ce Dorina Cheşei,
Valentina Tudose, Antonela Bârnat, Liviu Indricău sau Valentin Racoveanu şi-au
reluat rolurile deja „rodate“, iar balerinii au evoluat cu acurateţe (solişti
Laura Blică-Toader, Alina Ştefănescu, Antonel Oprescu, Cătălin Caracaş).
Unii
spectatori s-au revoltat, alţii au plecat la pauză, iar cei care au rezistat
până la final au rămas cu gustul amar al unui spectacol în parte ratat, pentru
că să dai Carmen… fără Carmen şi fără
Escamillo nu se poate (sau nu ar trebui să se poată) într-un teatru care încă
mai vrea să se considere „prima scenă lirică a ţării“, ceea ce, din păcate, nu
mai este demult… Şi, evident, mulţi dintre melomanii împătimiţi au oftat după…
vremurile de altădată, când la Operă ascultau cu încântare şi tineri şi maturi
de certă valoare.
Mai
rău este că mai tot ce se întâmplă în stagiunea ONB se „învăluie“ în aura
evenimentului, chiar dacă – repet – se ştie foarte bine cât de performanţi (sau
nu) sunt cei invitaţi în spectacole. Spre exemplu, am aflat că, la 6 octombrie,
evoluând în Aida de Verdi, „tenorul
de talie internaţională Daniel Magdal“ a fost aniversat la 25 de ani de carieră.
Este adevărat, are un glas robust, cântă prin Germania, dar… până la „talia
mondială“ e cale lungă – ar implica apariţii la Scala, Covent Garden,
Staatsoper, Metropolitan etc. Dar la ONB totul trebuie să fie poleit – iar dacă
îndrăzneşte cineva să spună că „împăratul e gol“, încep reacţiile violente…
Unde
sunt „zăpezile de altădată“?…
