Bucureştiul,
acum capitală europeană unanim recunoscută, a cărei aniversare am sărbătorit-o
de curând, este, înainte de toate, într-o apreciere evident subiectivă, casa
mea. E locul unde m-am născut şi am crescut, unde m-am format şi unde mă întorc
mereu cu drag, indiferent unde aş cutreiera prin lume. Mi-e drag cu ale sale
bune şi mai puţin bune, şi rele, şi frumoase, şi urâte. E al meu şi ţin la el
exact aşa cum este.
Dar nu despre relaţia mea cu oraşul vreau să
vă vorbesc azi, ci despre sentimentele pe care a reuşit să le trezească în
sufletele altor persoane. A fost extrem de plăcut să descopăr că Bucureştiul
poate să stârnească simpatie şi afecţiune sinceră şi unor persoane de pe alte
meleaguri, atât de mult încât să decidă să locuiască aici, cel puţin pentru o
perioadă. Este primul paralelism între cei doi protagonişti ai acestei relatări.
Următorul se referă la faptul că amândoi sunt fiii aceleiaşi ţări, care pentru
o lume întreagă reprezintă un model de cultură şi civilizaţie: Italia. Nu în
ultimul rând şi deloc întâmplător, şi unul şi celălalt au fost sprijiniţi în
demersul lor artistic de Institutul Italian de Cultură, chiar dacă se folosesc
de mijloace de exprimare diferite.
Michele
Bressan este fotograf, trăieşte în România din 1994 şi a prezentat recent
expoziţia „Trecutul apropiat“, concomitent la Bucureşti şi la Bienala de la
Veneţia, în cadrul unui proiect susţinut de Ministerul Afacerilor Externe al
Italiei şi de Ministerul pentru Bunuri şi Activităţi Culturale din peninsulă,
cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unificarea Italiei. Seria de fotografii
propusă publicului român şi italian deopotrivă reprezintă jurnalul vizual al
unui străin, care, abia sosit în Capitala noastră, fotografia ca orice turist,
dar care, cu timpul, a început să fie sensibil şi să surprindă contrastele oraşului
şi atmosfera sa specifică, transformările sale permanente. Astfel, imaginile pe
care ni le oferă (adunate în perioada 2007–2010) devin mărturii ale perioadei când
au fost surprinse, unele dintre ele probabil dispărute. Artistul a ales
fotografia în alb şi negru pentru a înfăţişa mai bine emoţiile momentului, dar şi
pentru a accentua tenta pe care a susţinut-o încă din titlu – ideea că mai tot
ceea ce vedem reprezintă trecutul, unul care ne este încă aproape, a cărui
ambianţă încă o mai putem simţi, dar care deja s-a dus. Iremediabil.
Imaginile expuse aparţin realităţii noastre
cotidiene, sunt simple, spontane, dar cu siguranţă surprinzătoare pentru ochiul
artistului, care a crescut şi a fost educat într-o societate cu un mod de funcţionare
diferit, cu alte repere culturale, sociale şi istorice. Nu vom vedea niciun
monument celebru, doar oameni sau urme ale trecerii lor, aşa cum îi putem vedea
pe stradă în fiecare zi. Sau poate că noi, de prea mult trăit alături de ele,
am devenit imuni şi de fapt le vedem fără a le mai conştientiza, limitând
percepţia la un nivel minimal, care nu ne lasă să pătrundem dincolo de suprafaţă.
Este necesar să vină un ochi mai sensibil, să le observe şi să ni le arate din
nou, învăţându-ne să le descoperim, să le simţim şi să ni le însuşim. Acesta
este unul dintre meritele indiscutabile ale „Trecutului apropiat“.
Aparţinând unei alte generaţii şi
folosindu-se de cuvinte pentru a transmite emoţii şi sentimente, dar şi fapte şi
evenimente istorice, Giancarlo Repetto,
profesor de italiană, îşi marchează şederea în Capitala noastră prin publicarea
în ediţie bilingvă a primului său roman: „Bucureşti în alb şi negru“, care a văzut
lumina tiparului la Editura Spandugino, versiunea în limba română aparţinându-i
traducătoarei Oana Bocşa-Mălin.
Deşi nu este pentru prima dată în postura de
autor, genurile abordate anterior de profesorul Repetto au fost diferite: lirică,
proză scurtă, eseistică şi povestire jurnalistică. Ajuns la Bucureşti din dorinţa
de a cunoaşte capitala noastră, în urma unei decizii mai degrabă emoţionale decât
raţionale, mărturiseşte în prefaţa volumului că de fapt Bucureştiul l-a ales pe
el şi a simţit empatia cu oraşul de îndată de a sosit aici, într-un fel dificil
de explicat. Noua viaţă, contactul cu elevii săi de la Liceul bilingv „Dante
Aligheri“ i-au deşteptat dorinţa de a scrie, ceea ce a făcut ca întregul proces
de creare a romanului să se desfăşoare cursiv şi firesc, fără poticneli. Şi
totuşi, acest demers literar a mai avut şi alte motivaţii, pe care autorul, graţie
meseriei sale de dascăl, le-a perceput cu acurateţe. Una dintre ele, foarte
importantă, este marea diferenţă de mentalităţi între generaţia elevilor săi şi
cea a părinţilor acestora, provocată de formarea lor în regimuri complet
diferite, cu ideologii care au prea puţine puncte în comun. O altă motivaţie a
fost dorinţa de a transmite acasă, în Italia, un mesaj şi chiar un portret al
României altfel decât ceea ce există în mod obişnuit în presă, la televizor ori
pe internet, cu speranţa declarată de a mai demonta din prejudecăţile şi
etichetările care uneori ne urmăresc cu obstinaţie. Totodată, romanul dezvăluie
şi pentru cititorii români aspecte inedite din peninsulă, în timp ce însoţesc
personajele în călătoria acestora prin Genova, Florenţa şi mai ales prin
pitoreasca înşiruire de sate pescăreşti numită Cinque Terre. Nu în ultimul rând,
avem în faţă şi o lucrare cu caracter de mărturie a unor momente dramatice ale
istoriei noastre recente şi a felului în care oraşul nostru, Bucureşti, s-a
transformat din decembrie 1989 până în momentul de faţă. Giancarlo Repetto a
reconstituit zilele Revoluţiei cu ajutorul martorilor oculari şi al presei şi
ne redă oraşul aşa cum îl percepe personajul său principal, un fotograf profesionist,
el însuşi martor al acelor zile, care revine după 20 de ani pe plaiuri
mioritice şi descoperă cu uimire că în tot acest timp a fost tată fără să o ştie.
Fără să îşi fi stabilit o ţintă literară
foarte înaltă, autorul reuşeşte să ne ofere o lectură încărcată de semnificaţii
şi relaxantă totodată, ca un îndemn la citit pe care doreşte să îl adreseze
tuturor, dar în special celor din generaţia elevilor săi de liceu. Cu ajutorul
cărţilor, este mesajul care se desprinde din paginile romanului, putem şterge
diferenţele de generaţie, de naţionalitate sau de orice alt fel, ne putem
apropia de oameni necunoscuţi şi putem găsi un punct comun acolo unde totul
pare că ne desparte. Nu voi insista asupra firului epic al povestirii, pentru a
nu strica plăcerea şi bucuria lecturii celor interesaţi. Ceea ce mi se pare
remarcabil şi demn de consemnat este impresia pe care autorul, prin personajul
său, o are despre Bucureşti şi afecţiunea faţă de oraş pe care o transmite
cititorilor, în ciuda faptului că nu poate să nu remarce şi aspectele mai puţin
agreabile ale transformărilor survenite în ultimii ani. Ca bucureştean,
consider acest omagiu foarte măgulitor, menit poate să schimbe părerea unora
dintre conaţionali, care nu pierd nicio ocazie pentru a prezenta Capitala într-o
lumină defavorabilă, care nu le face cinste şi care de multe ori este departe
de adevăr. Ca şi Michele Bressan, profesorul Repetto ne provoacă să vedem tot
ceea ce ne înconjoară în Bucureşti într-o lumină nouă, prin ochii săi, şi să
privim în jurul nostru cu sufletul deschis, fără a mai ţine seama de idei
preconcepute, pentru a putea într-adevăr să ne redescoperim oraşul, cu drag.