În
volumul „Mic dejun cu Socrate“, Robert Rowland Smith apropie filosofia de viaţa
cotidiană, făcând-o larg accesibilă şi conferindu-i o valoare de întrebuinţare
sporită. Procedează sistematic analizând activităţile unei zile. Consideră, pe
bună dreptate, trezirea de dimineaţă o deşteptare a conştiinţei de sine şi de
toate din jur. Omul se miră şi se bucură că vede soarele, că a început o nouă
zi şi s-a trezit din nou, dar se şi întreabă dacă soarele există, dacă există
ceea ce vede pe Pământ şi dacă el însuşi există. În ajutor îi vine europeanului
de pretutindeni în găsirea de răspunsuri la astfel de frământări francezul
Descartes, stabilit în Olanda, care considera că dacă se îndoieşte de tot ce
vede şi ce simte (singurul lucru de care nu se îndoia era acela că se îndoia)
înseamnă că judecă şi dacă judecă înseamnă că există.
Ziua
continuă cu pregătirea celui proaspăt trezit pentru activitatea zilnică, în
condiţiile unei libertăţi a alegerilor cu da şi nu: da, să se îmbrace frumos –
nu, să nu răcească; da, să se bărbierească – dar nu chiar acum etc.
Plecarea
la îndeletnicirile zilnice este intrarea în relaţie cu timpul, cu propriile
înclinaţii competitive, pe şosea, când fiinţa umană vrea să fie în frunte, cu
depunerea unui efort incomparabil mai mare în parcurgerea distanţei până la
locul de muncă decât în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Aici intră în joc
destinaţia. Spre ce aleargă zilnic omul? Fiecare spre un loc şi o activitate
dorite sau impuse de împrejurări. Graba şi centrarea excesivă pe destinaţiile
cotidiene impuse determină adesea fiinţa umană să nu-şi bage în seamă destinul
– arată autorul citat – sau, cum am spune noi, amintindu-ne de pădure şi de
copaci, „din cauza destinaţiilor nu ne mai vedem destinul“. Cei care dau mai
multă importanţă destinului decât destinaţiilor sunt mai câştigaţi? Poate.
În
îndepărtata-mi studenţie, un coleg de la Chişinău, găsindu-mi numele într-o
revistă pentru începători, sub nişte versuri, m-a rugat să-l ajut să înveţe
scrierea cu caractere latine, scrierea „românească“, prin scrisori. Mi s-a părut
util să „învăţ“ pe cineva să scrie, chiar dacă era vorba doar de familiarizarea
cu un alt alfabet. L-a învăţat repede şi n-a mai avut nevoie de model. După o
studenţie la Moscova, a ajuns om de radio şi apoi de televiziune la Chişinău.
Nu mai ştiam nimic despre el. Rămăsesem doar cu versurile unor cântece (era
textier) în alfabet rusesc şi cu confidenţele privind fetele din preajma lui,
scrise „româneşte“.
Au
trecut anii, deceniile, secolele s-au schimbat. A intrat în tură mileniul trei.
Dorul de Basarabia şi al Basarabiei de România ţin de destin sau doar de
destinaţii? Nu ştiu. Dar, în aceste zile, când am auzit entuziasmul celor
20.000 de persoane răsunând în marea piaţă din capitala Republicii Moldova, la
inaugurarea postului Radio România Chişinău, care emite 24 de ore din 24, pe
standardele culturale ale radioului românesc, am retrăit bucuria cu care
primisem cândva invitaţia unui tânăr student de a-l „învăţa“ să scrie.
Lucrurile au evoluat mult. De la efortul de a scrie asemănător până la
comunicarea complexă, scrisă şi orală, de la un singur om la 20.000 de oameni,
de la confidenţe adolescentine la împărtăşirea publică de atitudini şi valori
culturale servind unei mai bune cunoaşteri şi apropieri între fraţi. O trezire
proaspătă, într-o nouă zi, a conştiinţei că existăm, că suntem împreună, că
putem face pregătiri cu alegeri între da şi nu, cu lansări curajoase în timp.
Plecări spre destinaţii multiple ori poate spre un destin comun.
