Când
vine vara, fără să vrem, gândul ne zboară mereu la vacanţă, la locuri frumoase,
liniştite, pline de farmec, unde ne dorim să putem petrece cât mai mult timp şi
să adunăm în memorie momente de neuitat, care să ne ajungă până la vacanţa următoare.
Şi cum mulţi dintre noi au legături cu mediul rural şi caută să îşi regăsească
rădăcinile de câte ori se iveşte ocazia, a merge la ţară devine în mod evident
sinonim cu vacanţa, dar şi cu recuperarea amintirii tuturor acelor clipe
extraordinare petrecute acolo în copilărie şi nu numai.
Pe
toată durata verii, în timp ce bucureştenii îi înfruntau stoic arşiţa, Forumul
Cultural Austriac s-a gândit să ofere tuturor celor interesaţi o atmosferă de
sezon… „La ţară“, adică o expoziţie de fotografie astfel intitulată,
purtând semnătura lui Manfred Willmann,
artist recunoscut, care a primit în 2009, printre altele, Premiul Naţional
pentru Fotografie. Găzduită, cât se poate de inspirat, la Muzeul Naţional al Tăranului
Român, expoziţia a prezentat 136 de fotografii realizate între anii 1983 şi
1991, care înfăţişează instantanee din provincia austriacă. Imaginile sunt
color, de mari dimensiuni, lăsate intenţionat de autor fără titlu. Zona aleasă
pentru a ilustra tema acestei expoziţii se află foarte aproape de graniţa
Austriei cu Slovenia şi, vizitând-o, percepem încă de la început dorinţa
artistului de a demitiza nişte imagini şi idei stereotipe ce s-au format în conştiinţa
colectivă în legătură cu peisajul rural austriac. Degeaba am fi căutat
imaginile idilice de carte poştală sau de film, nimic de felul acesta nu exista
pe simeze. Vedeam în schimb scurgerea firească a timpului, în care anotimpurile
îşi fac loc unul altuia iar activităţile din gospodărie se succed în ordinea
statornicită din vechime. Chipuri de ţărani alternau cu reprezentarea muncii pe
care o aveau de făcut, la câmp, cosind, ori în gospodărie, sacrificând porcul,
ori prin pădure, la cules de ciuperci sau la pescuit. Pe lângă drumuri
neamenajate, artistul a surprins case lăsate în paragină, alături de care
copiii desculţi îşi vedeau de jocurile lor lipsite de griji.
Animalele
de pe lângă casă şi din împrejurimi au trezit şi ele interesul fotografului,
care nu încetează să ne uimească şi chiar să ne aducă un zâmbet pe chip atunci
când, printre cocoşi şi vaci la păscut, se opreşte cu obiectivul asupra unei
elegante şi delicate lebede negre. Şi de la acesta la imaginea inocenţei copilăriei
nu este decât un pas, pe care Manfred Willmann îl execută cu graţie, arătându-ne
această nevinovăţie în momentul ei cel mai pregnant: abandonul din timpul
somnului.
Artistul
nu s-a oprit doar la aspectele individuale ale locuitorilor de la ţară, ci a
fost deopotrivă fascinat şi de toate acele amănunte ale vieţii comunităţii şi
ale locurilor în care aceasta se desfăşoară. În echivalente mioritice, dacă îmi
este permis, punctele importante de reuniune sunt „birtul“ sau „căminul
cultural“, unde vedem oamenii aşezaţi la mese în faţa unei halbe cu bere şi a
unei porţii de cârnaţi, în timp ce o formaţie vocal-instrumentală îşi prezintă
talentele pe scenă. Periodic, lumea de la sat se adună la târgul regional sau
la vreo sărbătoare locală, de la care nu pot să lipsească lăutarii, prilej de
negoţ, dar şi de întâlnire şi de dezbatere publică a subiectelor de interes.
Şi
pentru că toată truda omului de la ţară este în primul rând pentru a-şi asigura
hrana cea de toate zilele, mâncarea nu putea lipsi nici de la expoziţie. Asistăm
prin imagini la pregătirea pâinii şi a ciorbei, de la ingredientele iniţiale, făină,
apă, peşte, zarzavaturi, oala care fierbe la foc mic, până la produsul final,
aburind dintr-o farfurie pe masa aranjată frumos pentru toată familia.
Întregul
periplu este extraordinar de plin de culoare, cu nuanţe vii, care parcă te
cheamă să le priveşti îndeaproape şi chiar să te contopeşti cu ele: pajiştile înflorite
vara, cu varietatea lor cromatică aproape nesfârşită, exuberantă, care se îmblânzesc
odată cu schimbarea anotimpului, oferindu-ne farmecul discret al tonurilor de
toamnă, pentru ca, la venirea iernii, să se transforme într-o multitudine de
varietăţi de alb-gri.
Culoarea
vieţii poate să fie şi cea a emoţiilor, iar artistul austriac ştie foarte bine
cum să le stimuleze pe ale noastre. Spre pildă, doar două fotografii, pe
marginea cărora am putea broda poveşti întegi. Prima a imortalizat un bărbat
privind cu nostalgie ori cu tristeţe spre un glob pământesc, în timp ce poate
visa la locurile prin care viaţa îl purtase sau, dimpotrivă, la acelea pe care şi-ar
fi dorit să le cunoască, fără să-şi poată împlini dorinţa. În cea de-a doua regăsim
o fetiţă purtând haine de vară, dar încălţată cu cizme de cauciuc, ca la ţară,
aşezată pe coasta unui deal, cu capul sprijinit în mâini, încruntată, privind înciudată
sau poate doar melancolică, spre un punct din depărtare, într-un fel ce îl face
pe spectator să vrea fie să încerce să îi aline supărarea, fie şi numai să
cunoască motivul întristării.
În încheiere,
voi folosi cuvintele lui Manfred Willmann ca ilustrare a crezului său artistic,
dar şi ca îndemn pentru aceia care iau în serios arta fotografică şi îşi doresc
să o transforme în modalitate de a transmite celorlalţi stări şi sentimente
dintre cele mai diferite: „Viaţa mea este
cea a unui observator la suprafaţa efemerităţii. Îmi este de ajuns dacă pot
observa ceva la suprafaţă. Albastrul cerului, zăpada murdară iarna, lacrimile
pe un obraz. Ceva pe care aş vrea să îl exprim în felul meu. Cerul, iarna,
lacrimile sunt exemple pentru lucruri, care trebuie exprimate. Ceva, pentru
care să merite să cauţi o formă, să cugeţi şi să înveţi din rezultat“.