Iertare,
stimate cititorule, pentru că ceea ce urmează e teorie curată. Nu voi folosi
exemple concrete, socotind că le-ai văzut prea adesea pe ecrane. Dar a apărut şi
aici o criză: în locul bătăioaselor „dezbateri“ practicate de multă vreme, care
ne copleşesc prin frecvenţă şi invitaţi atoatecunoscători, experţi, analişti ş.a.,
mai multora dintre noi le e dor de dialoguri omeneşti. Pentru că „dezbaterile“
fac „buba“ la ureche, la inimă şi la cap.
Nietzsche
spunea, oare, „convingerile ferme sunt chiar mai dăunătoare adevărului decât
minciuna“? Cam pe la „convingeri ferme“ ne mişcăm în dezbateri. La ele participă
mulţime de atotştiutori, care apără – cu dovezi şi argumente, dar în primul rând
cu aplomb – o idee, un om, un grup ş.a.m.d. Şi nu numai că apără ceva sau pe
cineva dar, concomitent, se simt datori să condamne sau numai să ignore, să
dispreţuiască, să ironizeze, să respingă energic opiniile oricărui opozant.
Concomitent avocaţi şi procurori, mai rar judecători înţelepţi, purtaţi de
patima certitudinilor, „dezbătătorii“ dovedesc adesea că nu ştiu despre ce
este, de fapt, vorba dar sunt siguri că ştiu. Au răspunsuri („juste“) la toate
problemele, iar cei care au alte păreri greşesc profund. Aceştia din urmă nu
pot fi decât învinşi, convinşi sau somaţi la un compromis. Altfel riscă să fie
priviţi ca nişte proşti sau ca nişte nebuni.
În
ce constă superioritatea dialogului? În dialog nu te grăbeşti să-i înveţi tu pe
ceilalţi, ci întrebi, descoperi, afli. Cu mintea şi inima deschise îţi suspenzi
certitudinile. În dialog intri cu sensibilitatea şi trăirile tale, nu numai cu
logica şi cu ceea ce ai avea de apărat. Întrebi mai mult decât răspunzi, pentru
că vrei să afli. Te interesează cum a ajuns celălalt la un punct de vedere
diferit de al tău, cât de valabil poate fi modul lui de a privi lucrurile.
Concomitent, îţi apar şi alte întrebări: eu, de fapt, pentru ce pledez? De unde
vine opinia mea? Îmi împărtăşesc cunoaşterea, experienţa, punctele de vedere,
dar nu fac din ele arme de distrugere, nu mă străduiesc să înving.
În
dialog simţi forţa celorlalţi. Îi priveşti ca pe egalii tăi întru diversitate.
Tu eşti cu ei ca să-i înţelegi şi să fii înţeles. Respectul şi iubirea sunt
moderatorii, nu forţa sau iluzia puterii. Respect punctul tău de vedere, modul
tău de a gândi, sentimentele tale, contribuţiile tale. Îţi sunt recunoscător că
mă faci să văd lucrurile şi altfel, să cunosc o personalitate diferită, cu o
istorie diferită, cu o experienţă diferită de a mea şi respect abilitatea ta de
a mă îmbogăţi cu toate acestea. Psihologii spun că dialogul creează un spaţiu
al tău în inima mea, în care te pot auzi, pot simţi prin ce treci, pot să mă
aud şi să simt reacţiile mele la ceea ce aflu. Autocunoaşterea e şi ea în
progres, aşadar.
Dar
ce tot spun eu aici?! Dialogul nu e un simplu „format“ jurnalistic, dialogul e
o atitudine. Şi e comunicare adevărată. Dacă o practici, rişti să vezi cum
furia se transformă în cooperare, pentru că oamenii încep să vadă pădurea în
locul copacilor, încep să se înţeleagă şi să se împrietenească unii cu alţii,
rişti să vezi lideri adevăraţi născându-se şi… chiar ieşirea din criză.
