Tocmai
când se părea că despre viaţa marelui umorist s-a spus, s-a glosat mai tot ce
se putea spune, tocmai când s-a aflat că nenea Iancu ar fi avut la Berlin
activităţi de spionaj şi ar fi murit nu în casă, cum am fost informaţi de cei
care s-au ocupat de viaţa sa, ci asasinat în plină stradă de un contraspion
(Florin Manolescu în „Viaţa Românească“, 2012), iată că şi opera sa continuă să
fascineze fantezia noilor generaţii de regizori. Apar noi modalităţi, încă nebătătorite,
de a tăia cu bisturiul, fără să clipească, hălci întregi dintr-o operă care li
se pare purulentă prin aluziile implicite la contemporaneitate, de a răstălmăci
înţelesuri de mult înţelese şi de a pune în pagină câte un colţişor mai întunecat,
mai obscur al pieselor sale, sălile teatrelor devenind martore ale acestei
lupte de sfârtecare a operei caragialene, iar 
actorii, bieţii de ei, pionii cu
care se efectuează asemenea manevre demne de o cauză mai bună. Uneori, când
aceste operaţii se produc chiar împotriva operei, subminând-o, bucuria
creatorilor este mare, iar corul admiratorilor atinge cele mai înalte note de
satisfacţie deplină.
Am
scris anul trecut despre unele din asemenea derapaje care în totalitatea lor au
fost primite cu mare bucurie de o cronică teatrală aservită intereselor de
grup, trecând poate în ochii multor iubitori ai teatrului drept un bătrân cârcotaş.
Că Trahanache a fost transformat într-un bătrân ramolit, că Zoe Trahanache a
fost adusă când la statutul de servitoare, când la acela de femeie isterizată
la paroxism, gata, gata de a fi primită într-un spital de alienaţi mintali, sau
că Agamiţă Dandanache, dintr-un bătrân pezevenghi obosit, a ajuns un octogenar
paralitic – toate acestea s-au mai văzut, sunt cazuri clasate. Dar că „O
scrisoare pierdută“, se numeşte peste
noapte, doar „Scrisoarea“, căreia îi este pur şi simplu extirpat actul trei, la
ordinul expres al regizorului H. Mălăele, sau că Tipătescu şi Cetăţeanul
turmentat au devenit fiecare femei, în alte spectacole, au părut, în ochii
aceloraşi critici encomiaşti, drept inovaţii extraordinare. Iar că în ultimul
(Cetăţean turmentat) se mai şi cântă melodiile Adei Milea a iscat în unele
cronici ţipete de bucurie.
Spectacolul
Teatrului Nottara – O noapte furtunoasă
– regizat de Alexandru Mâzgăreanu (care a avut un debut excelent pe scena TNB),
având contribuţia scenografilor Ştefan Caragiu (decor) şi Alexandra Boerescu
(costume), ne oferă la tot pasul, încă de la început, surprize peste surprize.
Unele chiar stupefiante: sala de jos a teatrului (G. Constantin) a fost
transformată tam-nesam în apartamentul familiei Dumitrache, care din
cherestegiu devine antreprenor şi, drept urmare, este îmbrăcat adecvat (cască
de protecţie, salopetă) şi utilat cu o roabă cu care se plimbă violent şi excitat
printre spectatori povestind amicului Ipingescu, costumat într-o uniformă
liliachie a unei armate imaginare, toată întâmplarea de la „Union“ şi mai ales
faimoasa urmărire a „bagabontului“ prin hârtoapele vechiului Bucureşti.
Poveste pe care azi o ştiu pe dinafară mai toţi absolvenţii de şcoli medii sau
profesionale, scenă întreruptă intempestiv de apariţia fantomatică a Vetei,
care vine să-i aţâţe simţurile jupânului, aşezând-se în roaba pe care o
manevrează, în poziţia „răscrăcărat“ arătându-şi sexul, ca şi cum Jupânul nu-l
cunoştea.
Urmează
scene sexuale de tot deliciul. Nefiind de meserie pudibond, mi-a plăcut cum a
fost decupată, în ansamblu, lunga scenă de dragoste dintre Veta şi Chiriac şi
chiar am râs, odată cu sala, la humorul involuntar pe care-l stârneşte I.
Haiduc (Rică) atunci când declară că e „june“, ceea ce tuturor li s-a părut o
„metaforă“. Dar, „De gustibus non est disputandum“, a zis latinul şi poate n-a
greşit, deşi românul a adăugat: „dă-o-ncolo că prea e gogonată!“.
Cum
am mai scris, în spectacolul de la Nottara se întâmplă multe minuni. Cea mai
„gogonată“, mai „mortală“ este asasinarea din greşeală a lui Spiridon şi înmormântarea
lui cu bună ştiinţă, fără avizul autorităţilor, în mijlocul locuinţei cetăţeanului
fost apropitar, acum antreprenor, Dumitrache. Dar nu vreau să devoalez toate
„inovaţiile“ spectacolului, tânărul regizor Mâzgăreanu dovedind o abilitate cu
totul ieşită din comun de a întoarce pe dos semnificaţia anumitor scene, mânuind
cu iscusinţă actorii spre linia unei sexualităţi debordante. Norocul lui, ca şi
a altor regizori din generaţia sa, este că are la dispoziţie o echipă de actori
excelenţi care execută cu o râvnă teribilă şi cu un talent cu totul ieşit din
comun indicaţiile regizorale. Aceştia sunt: Crenguţa Hariton (Veta), Ion Haiduc
(Rică), Dan Bordeianu (Chiriac), Raluca Vermeşan (Ziţa), Gabriel Răuţă (Jupân
Dumitrache), Alex. M. Gheorghiu (Ipingescu), Şerban Gomoi (Spiridon).
Chiar
dacă anul Caragiale a trecut, nu este târziu de atacat la baionetă, din mai
toate poziţiile, minunatele lui piese pe care nimeni nu se gândeşte să le apere
de aceaste intruziuni ale majorităţii regizorilor. Ce se întâmplă pe scena
Teatrului Nottara nu ştiu dacă se poate numi tragedie, cum şi-a propus
regizorul, pornind de la replica lui Rică „o, ce noapte furtunoasă, oribilă
tragedie“, dar ce se-ntâmplă este sigur rodul imaginaţiei
debordanto-sexualo-masochiste a regizorului Mâzgăreanu, deşi, paradoxal, se
rostesc exact replicile lui Caragiale, dar în altă cheie.
Mă întreb
oarecum cu groază ce ar fi zis, ce ar fi exclamat ori cum s-ar fi comportat cel
care era denumit „moş Virgulă“ la asemenea halucinante intervenţii, sau cum
oare ar fi reacţionat spectatorii la premiera absolută a piesei din anul 1886,
dacă prin absurd ar fi fost martorii unor asemenea scene? Probabil ar fi
distrus teatrul sau i-ar fi împuşcat, Doamne fereşte, pe săracii şi nevinovaţii
actori. Dar marii înţelepţi ai lumii, ca şi marii umorişti, ne învaţă să privim
cu seninătate excrescenţele unor asemenea spectacole, pentru că de multe ori atât
hârtia, cât şi scena pot răbda orice fel de blestemăţii. Cunosc un autor, acum
dispărut, care la o vizionare de tristă amintire din dimineaţa zilei de 22
Decembrie ’89, oripilat că în piesa lui se mima un sex oral, a plecat din sală
ameninţând că va reclama „infama faptă“ la Comitetul Central. N-a mai avut,
bineînţeles, intrare liberă deoarece revoluţionarii ocupaseră clădirea.
Dar nenea Iancu, oare
unde ar fi reclamat?
PS: În holul Teatrului
de Comedie, prin strădaniile actriţei Anca Pandrea, spectatorii pot viziona o
expoziţie de desene ale regretatului actor atât de îndrăgit de toată lumea, dar
mai ales de micii spectatori din anii aceia, care astăzi au devenit, odată cu
trecerea timpului, domni venerabili şi doamne distinse – Iurie Darie.
