Cu
toate că lipsa unui sediu ridică probleme grave, stagiunea desfăşurându-se prin
ţară, în turnee obositoare, ce vor include 27 de reprezentaţii, cu câteva
producţii posibil de „deplasat“, Teatrul de Operetă a reuşit să invite publicul
bucureştean la ediţia a cincea a Festivalului „Viaţa e frumoasă“, propunând 70
de manifestări în 11 zile (8–18 noiembrie), derulate în diverse săli.
Directorul Răzvan Dincă a precizat, la conferinţa de presă, că toate instituţiile
la care s-a apelat pentru a găzdui evenimentele programate – teatrele „Odeon“ şi
„Nottara“, sala Radio etc. – au răspuns cu generozitate, doar Opera Naţională
cerând o sumă enormă pentru închirierea sălii.
Manifestările au debutat pe scena Teatrului
„Odeon“ printr-un concert, o sală arhiplină urmărind, în prima parte, arii şi
scene din operetele Giuditta, Contesa Maritza, Liliacul, Voievodul ţiganilor
sau Sylvia, interpretate de solişti
tineri, îndrăgiţi de public – Tina Munteanu, Stefan Popov, Amelia Antoniu, Cătălin
Petrescu, Silvia Şohterus, Florin Budnaru –, dar şi excelenta soprană vieneză
Adele Muller, precum şi tenorul bulgar M. Nicolov (destul de modest). După pauză,
au urmat secvenţe din musicaluri aflate deja în repertoriul teatrului, precum şi
din alte partituri care urmează să fie montate – Cabaret, Mizerabilii, Apocalipsa iubirii, Rebecca, Romeo şi Julieta
sau Elisabeth –, remarcându-se încă o
dată Cătălin Petrescu (în special în rolul de compoziţie Emcee) sau Florin
Budnaru (în personajul său de rezistenţă Maxim de Winter), Alexandra Crăescu,
Giorgiana Mototolea, Adina Sima, Ernest Fazekas (şi în calitate de compozitor),
Victor Bucur, Adrian Nour, cântând şi alături de oaspeţi de la Budapesta sau de
la Viena, doar în parte menţionaţi în caietul-program. Apariţii elegante sau
simpatice, voci în general bune, majoritatea şi actori de talent, evoluând cu
dezinvoltură şi aplomb în regia imaginată de Răzvan Ioan Dincă, într-o
scenografie… nesemnată dar inteligentă, cu panouri care creează ambianţa cerută
de fiecare moment, „mascând“ sau, dimpotrivă, lăsând să se vadă şi orchestra şi
corul care, amplasate în adâncimea scenei, au cântat cu acurateţe sub bagheta
apreciatului dirijor István Silló, de la Budapesta. O seară frumoasă, de
succes, deşi, sincer, nu înţeleg de ce paginile din operete se cântă la
microfon, ceea ce, pe de o parte, nu lasă publicul să aprecieze glasurile la
valoarea lor reală (şi… naturală), egalizându-le ca intensitate, iar pe de altă
parte face un mare deserviciu soliştilor, care încep să devină dependenţi de
microfon, fără de care se simt nesiguri şi îşi pierd controlul vocii în condiţiile
unei scene lirice… tradiţionale. Efortul, dozajul, penetranţa sunt cu totul
altele dacă se ştiu susţinuţi de amplificare, „dăunând grav sănătăţii“ datelor
naturale şi tehnice, care ajung să se diminueze şi uneori să se piardă. Şi e păcat.
Cum se poate aprecia cu adevărat un glas dacă este auzit prin… difuzor?! Să
spunem că la musical se mai acceptă, dar la operetă?!
Am reuşit să asist doar la câteva reprezentaţii,
printre care şi cele găzduite de Opera Naţională, unde s-au derulat excelentul
musical Full Monty, realizat la Opera
din Timişoara de către Răzvan Mazilu (producţie la care m-am referit pe larg cu
prilejul premierei) şi spectacolul cu opereta Voievodul ţiganilor de Strauss, în viziunea Teatrului Academic de
Operetă din Kiev, regia fiind semnată de conducătorul acestui ansamblu, Bogdan
Strutynskyi, cunoscut deja şi la noi. Distribuţia a inclus foarte mulţi maeştri
emeriţi sau artişti ai poporului, deşi, să fiu sinceră, nu mi s-au părut a avea
glasuri deosebite sau un talent interpretativ aparte. De altfel, montarea este,
să spunem, clasică, iar evoluţia lor scenică aminteşte de maniera anilor ’50.
Pe de altă parte, programul de sală (foarte amuzant, imaginând nişte cărţi de
joc) specifică faptul că în piesă „va răsuna Ceardaşul lui Vittorio
Monti, cântecul popular ţigănesc Zugrăviţa“
într-o prelucrare, ca şi Dansul ţigănesc,
aşa încât introducerea unor momente muzicale străine partiturii, pe lângă
textul vorbit, mult prea amplu (evident, în limba rusă), dar şi orchestra
semnată de dirijorul D. Morozov au determinat modificarea substanţială a
partiturii şi „pulverizarea“ muzicii în doar câteva frânturi de arii sau duete,
alternând cu sonorităţi total străine, ce rup brutal curgerea paginilor
straussiene. Sigur că dansurile ţigăneşti din debut semănau cu cele din
montarea Operetei bucureştene (sau… invers?), sigur că decorul unic, imaginând
zidurile unui castel, şi costumele agreabile au creat o ambianţă posibil
apropiată de cea gândită de autor, dar nu am înţeles de ce, în prima scenă, Jupan
doarme în patul plasat… în curte, ciudăţenie deloc singulară. Dar orchestra a
sunat bine, asemeni corului, balerinii s-au mişcat cu temperament şi precizie,
iar soliştii au întrupat eroi simpatici, deşi uneori cu o tentă cam „îngroşată“,
iar dirijorul a coordonat cu aplomb ansamblul.
În Aula Bibliotecii Naţionale a avut loc ediţia
a patra a concursului Trofeul „Ion Dacian“ care, în urma unei selecţii se pare
foarte riguroase, a adus pe scenă 26 de tineri, din cei 50 înscrişi iniţial,
majoritatea abordând însă piese de muzică pop-rock, secvenţe de musical sau
chiar din filme, ariile din operete rămânând în plan secund. Şi totuşi, marele
premiu poartă numele ilustrului tenor Ion Dacian, simbol al acestui gen, fără
vreo legătură cu ceea ce s-a interpretat în acea seară. Ca şi la ediţia
precedentă, ca şi în concertele din festival, s-a cântat cu microfon, aşa încât
era dificil de apreciat amploarea sau penetranţa glasurilor, toate fiind aduse,
„din butoane“, la aceeaşi intensitate. Dar sub aspect calitativ tinerii au fost
la un nivel demn de apreciat, muzicali, expresivi, uneori cu voci interesante
sau chiar bune, mişcându-se în general cu supleţe şi farmec, spre încântarea
publicului numeros, care a reacţionat ca la concertele de rock. După o prea
lungă aşteptare, către ora 22, s-au anunţat şi rezultatele, aducând de această
dată şi noutăţi. Spre exemplu, s-a acordat un Premiu special al juriului (ex
aequo pentru trei solişti) – Simona Băltoc, Loredana Căgâştan şi Alin Stoica
(un tenor deja cunoscut nouă, dar în repertoriul de operă), apoi Premiul pentru
cea mai bună performanţă a unui interpret sub 20 de ani a revenit Dianei
Gheorghe, un altul „în premieră“ fiind cel acordat de Sindicatul Universităţii
Naţionale de Muzică din Bucureşti, oferit Anei Ciobotari, o soprană care a
primit de altfel şi Premiul pentru performanţă vocală. A existat şi un premiu
al revistei „Actualitatea muzicală“, acordat, desigur, de preşedintele
juriului, Mihai Cosma, deopotrivă redactor şef al publicaţiei, lui Alexandru Ştefan
Constantin. Iar Marele Premiu, Trofeul „Ion Dacian“, a fost câştigat de
Alexandra Crăescu, o tânără unanim apreciată, de vreo două stagiuni, şi în
spectacolele de musical sau în concertele Teatrului de Operetă. O seară frumoasă,
cu mult entuziasm şi cu multe premii acordate de un juriu din care au făcut
parte şi Oltea Şerban-Pârău, Marius Ţeicu, Anca Ţurcaşiu, Eleonora Enăchescu.
Vom vedea însă câţi dintre laureaţi vor reuşi să se impună într-o carieră adevărată.
Din nou la Teatrul „Odeon“, ansamblul
Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta, colaborând însă cu orchestra
Operetei bucureştene, a oferit o seară Lehár, cuprinzând, în prima parte,
fragmente din Dragostea de ţigan, iar
după pauză secvenţe din Văduva veselă,
dirijorul László Makláry reuşind să coordoneze cu aplomb şi siguranţă relaţia
dintre orchestră (care a sunat neaşteptat de bine) şi solişti. Din nou, nu am
înţeles de ce era nevoie ca aceştia să apeleze la microfoane, mai ales că sala
era mică, iar vocile lor suficient de penetrante ca să se audă fără probleme şi…
ajutoare. S-a cântat însă frumos, deşi într-o manieră care, în special în
paginile celebre din partea a doua, a fost parcă „mai altfel“ decât suntem noi
obişnuiţi, întreaga desfăşurare a spectacolului (susţinută şi de ample intervenţii
coregrafice) convingând că tradiţia operetei maghiare se păstrează cumva în
nota tradiţională, aducând trăiri temperamentale şi un cânt îngrijit dar frust,
fără umorul cu care ne-am obişnuit şi aici şi la Viena sau la Paris,
sensibilitatea fiind înlocuită mai curând de frământări sentimentale
accentuate. Chiar dacă asemenea aspecte m-au contrariat, am ascultat, asemeni
spectatorilor care au umplut sala, muzică frumoasă, aşa cum se cântă în ţara
natală a compozitorului.
Şi tot în concert, dar la Teatrul „Nottara“,
un public extrem de numeros a aplaudat entuziast programul oferit de Teatrul de
Operă şi Balet „Oleg Danovski“ din Constanţa, propunând, sub genericul Marussia – din inima Rusiei, melodii
îndrăgite sau mai puţin cunoscute la noi, în orchestraţia şi aranjamentul lui
Lucian Vlădescu (de la Teatrul de Operetă), care s-a aflat şi la pupitru,
colaborând cu orchestra şi corul teatrului oaspete (maestru de cor Adrian
Stanache), dar şi cu solişti de la Constanţa sau Bucureşti, în mare parte
tineri cu glasuri calitative; printre aceştia Cătălin Ţoropoc, Roxana Bageac,
Bogdan Sandu, Mădălina Sandu, Doru Iftene, dar şi experimentaţii Elena Rotari,
Stela Sârbu, Stefan Popov, Orest Pâslariu, Răzvan Săraru, Arnold Mack, în Serile Moscovei, Ochi negri, Volga, Valurile Amurului sau Kalinka, descoperind totodată melodii
precum Nataşa, Crizanteme, Clopoţelul, Rodina sau Katiuşa. Un decor cochet, cu simpaticele păpuşi Matrioşka profilate
deasupra scenei, au subliniat specificul rusesc, cu melodii cântate parcă la
gura sobei, aşteptând Crăciunul. Dar şi de această dată s-a apelat la
microfoane…
Au fost şi
expoziţii, lansări de carte şi dezbateri diverse privind retrospectiv cei cinci
ani de festival şi seri de jazz sau de folclor autentic… Un amalgam de genuri şi
„specii“ pentru un public cu cele mai variate preferinţe, dorindu-se astfel o
mozaicare a ofertei (despre conexiuni între toate acestea ar fi greu de
vorbit…) sau poate un mod de a demonstra că… „viaţa e frumoasă“ sub orice formă,
ascultând muzică de toate felurile…