În
noaptea dintre 21 şi 22 decembrie 1943, trei spioni britanici sunt paraşutaţi
pe teritoriul românesc, cu o imprecizie de câţiva kilometri faţă de locul
stabilit. Sunt capturaţi de armata română, dar mareşalul Antonescu nu îi predă
Gestapoului, ci îi păstrează ca punte de legătură cu anglo-americanii – legătură
care nu a fost deloc simbolică, ci s-a concretizat în sute de transmisiuni
radio către birourile aliaţilor din Cairo. Unul dintre spioni este Ivor Porter,
autorul a două cărţi despre experienţa românească, publicate şi la noi: Operaţiunea Autonomous (1991, editura
Humanitas) şi Mihai I al României. Regele
şi ţara (2005, editura Allfa). O a treia completează şirul mărturiilor
despre englezul „luminos“, la 100 de ani de la naşterea sa: volumul Ivor
Porter (1913–2012) – Un englez în istoria României, apărut la editura
Institutului Cultural Român prin parteneriat cu Fundaţia Culturală „Memoria“,
sub îngrijirea Marilenei Lică-Maşala. Este o carte elegantă, bilingvă, de
„portrete şi evocări“ semnate de cei care l-au cunoscut pe Ivor Porter în
timpul vizitelor sale în România, care au continuat şi după 1989. Români şi străini,
printre care Nigel Townson, director al British Council în România, Excelenţa
Sa Ion Jinga, ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, istoricii Adrian Cioroianu, Traian Lazăr şi Şerban
Papacostea, Charlotte Breese – verişoara lui Ivor Porter –, politologul Michael
Palmer, conturează tabloul unui om al Renaşterii şi al unei Românii la ora
echilibrelor fragile.
„Timpul
petrecut în România mi-a influenţat tot restul vieţii. Acolo am descoperit
firescul relaţiei cu străinii. Amintirile mele cele mai vii sunt legate de
oamenii care s-au opus comunismului, luptând cu tenacitate ca să rămână liberi,
luptă care a fost în cele din urmă pierdută...“, sunt cuvintele lui Ivor Porter
înscrise pe coperta cărţii.
Numit
de Consiliul Britanic lector la catedra de limbă engleză a Universităţii din
Bucureşti, englezul vine la post în 1939. În acelaşi an, la 1 septembrie,
începea al Doilea Război Mondial. În 1940, Ivor este transferat la legaţia
Marii Britanii din Bucureşti. La începutul anului următor părăseşte România şi
este recrutat de SOE, Direcţia de operaţiuni speciale a Intelligence Service,
serviciu britanic care se ocupa de acţiuni de spionaj. Spionii britanici au
fost bine trataţi de ambele „tabere“ româneşti. De exemplu, până la
bombardamentele aliaţilor asupra Bucureştiului, în aprilie 1944, spionii aveau
în raţia zilnică şampanie şi caviar. După bombardamente, românii s-au supărat şi
au înlocuit şampania cu ţuică, citim în volumul cu numeroase note de subsol şi
trimiteri spre alte lucrări scrise pe această temă. Aflăm din spusele
semnatarilor că grupul spionilor britanici ar fi încercat să convingă autorităţile
române că nu era posibil un acord separat cu aliaţii occidentali şi că singura
speranţă era ruperea alianţei cu Germania şi predarea necondiţionată în faţa ruşilor.
La care răspunsul autorităţilor române a fost „(…) românii sunt gata să colaboreze cu trupele aliaţilor occidentali –
lucru pe care l-ar fi făcut încă de la începutul războiului, dar că, dacă alternativa
oferită de aceştia era să-şi lase ţara la mila Armatei roşii, atunci Mareşalul
va continua lupta“. Sunt prezentate colaborarea cu Iuliu Maniu, modul în care
se transmiteau informaţii via birourile britanice din Istanbul, răspunsurile
perfect diplomatice ale lui Churchill. După lovitura de stat de la 23 august
1944, grupul lui Porter şi colegii lor americani au avut o activitate intensă
pentru a ajuta la formarea unui guvern parlamentar în ţară. Nu înţeleau de ce
rapoartele lor nu sunt mai bine primite de britanici. Abia mai târziu au aflat
despre înţelegerea dintre Churchill şi Stalin.
Ivor
Porter era un om blând, modest, chiar timid, încât uneori cu greu puteai să-ţi
închipui că a fost ambasador, şi cu atât mai puţin spion, povesteşte unul
dintre mărturisitorii cărţii. Integru, principial, spunea direct ceea ce
gândea, o caracteristică rară în rândul diplomaţilor. A părăsit România la sfârşitul
anului 1947 şi a revenit în 1990 şi în 2011. Cu umor şi farmec, îmbrăcat mereu
elegant, făcea un cuplu frumos alături de soţia sa, Katerina, arhitect. Împreună
erau pasionaţi de muzică, limbi străine şi de casele lungi, cu formă neregulată.
Ivor Porter a trăit 99 de ani. Cu câteva luni înainte de a muri, i-a scris o
felicitare: „Katerina, sper că eşti tot atât de fericită ca şi mine“.