Punerea împreună a unor comunicări susţinute
de acad. Răzvan Theodorescu de-a
lungul anilor şi aşezarea lor sub titlul semnificativ Cele două Europe oferă şansa
unei profunde cunoaşteri şi înţelegeri a istoriei bătrânului continent din
perspectiva mereu deschisă a cuvintelor lui Paul Valéry: „Europa este, în
realitate, o mică peninsulă a continentului asiatic“. Analizând cu acribia
îndelung exersată a cercetătorului îndrăgostit de obiectul investigaţiilor sale
istoria celor două Europe, cu forme specifice de evoluţie socială, politică,
economică, spirituală, distinsul istoric propune ipoteză „verosimilă şi
atractivă“, care, totuşi, ar putea contraria pe nu puţini. Se spune cu
limpezime: „Europa viitorului va fi din nou divizată după acest moment de
iluzorie unitate. Absolut iluzorie, pentru că Europa consumeristă a Apusului şi
Europa ideocratică a Răsăritului sunt realităţi tangibile de fiecare zi, într-o
comunitate unde zona monedei euro cunoaşte o criză fără precedent (…), unde spaţiul
Schengen devine restrictiv pentru raţiuni aparent bine întemeiate“. Aşa fiind,
cum va fi Europa viitorului? Pentru un răspuns lămuritor, e folositor să
investigăm cu multă atenţie trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat. Desigur,
Europa va exista, „dar sub forma regiunilor“, un „continent al tradiţiilor
umaniste, cel al unor mari descoperiri, un superb teritoriu al nostalgicilor
instalaţi în anumite tradiţii“. Afirmaţiile sunt de natură să trezească interes
pentru oricare cititor, optimist sau pesimist, cu atât mai mult cu cât vin din
partea unei personalităţi de un cert prestigiu academic, recunoscută pentru
studiile aprofundate dedicate acestei teme. Existenţa celor două Europe aflate
într-o relaţie de complementaritate s-a ivit şi evoluat de-a lungul secolelor şi
este descrisă printr-o analiză de mare fineţe, ce ţine seama de mai multe
criterii – etnice, economice, religioase – cu vocaţia unor mari şi
revigoratoare sinteze. Sunt conturate, am spune, două etosuri, două tipuri de
mentalitate incompatibile cu nivelarea globalizantă indusă de tehnologie şi de
standardele unei economii care a reuşit performanţa de a duce într-o criză fără
precedent cu tendinţă de permanentizare. O atenţie aparte este acordată
sud-estului european şi, fireşte, românilor, fapt pus în evidenţă şi de
titlurile celor două secţiuni – „Europa cea mare şi noi“ şi „Noi în Europa şi
acasă“.
Cu o subtilă abilitate de îmblânzire a erudiţiei,
Răzvan Theodorescu începe cu „preistoria“, cu sfârşitul Imperiului Roman,
constatând că, odată cu triumful creştinismului din sec. IV ca religie unică, a
început „divorţul spiritual între Răsăritul roman şi Apusul roman“. Desigur, aşa
este, însă nu trebuie nicicum uitat că „Europa s-a născut la poalele Acropolei
ateniene, în inima răsăritului balcanic“, după cum nu se cuvine nici a-i
supradimensiona importanţa. Paginile care urmează descriu, cu un elegant simţ
al amănuntelor semnificative dezvăluitoare de semnificaţii, momente importante
din istorie acestei părţi a Europei în capitole cu titluri programatice: „«Renaşterea
iluzorie» a Europei de sud-est“; „Europa sud-orientală şi Europa Centrală:
evoluţia unor concepte geopolitice“ sau „Solidaritate şi antagonism în
sud-estul european. O evoluţie contradictorie“. De la Herder am moştenit ideea
că istoria nu este decât o geografie în mişcare şi, asumându-şi-o, Răzvan
Theodorescu survolează diferite spaţii ale sud-estului european, preferându-le
prin timp şi luminând fascinanta dinamică a diversităţilor care l-au condus la
teza „coridoarelor culturale“, de notorietate şi în afara comunităţii ştiinţifice.
Sunt „coridoare“ pe care au circulat „bunuri culturale, idei inovaţii, oşteni,
erudiţi, tot atâţi fermenţi de civilizaţie…“. Aceste „drumuri ale credinţei şi
drumuri ale negoţului“ circumscriu o forma
mentis caracterizată de un anume fel de toleranţă, cu ale sale bune şi
rele, la care se adaugă, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, un fel de exod
spiritual, „al ciprioţilor – ierarhi, călugări, cronicari, miniaturişti –
dincolo de Dunăre, în ţările române, care aveau să cunoască, astfel, o mare
înflorire a elenismului mediteranean la poalele Carpaţilor“. În această
preumblare culturală şi spirituală, care asimilează paradoxul şi-l pune la
lucru, începe a se configura „o paradigmă a toleranţei şi a bogăţiei“. Teza
„coridoarelor culturale“ ale Europei de sud-est şi-a dovedit rodnicia, fiind
folosită în mai multe domenii, până şi în spaţiul politic, ceea ce îl face pe Răzvan
Theodorescu să afirme, cu îndreptăţire, că „fără o gândire nuanţată a savanţilor,
acţiunile echilibrate ale politicienilor sunt de neconceput“, dacă „există
încredere şi bună-credinţă“. În acest simfonism al nuanţelor, nu surprinde
ultimul capitol: „«Supravieţuirile» Un capitol de artă, de la Focillon la
Baltrusaitis“, o interesantă ilustrare a ideii lui Focillon, după care supravieţuirea
ţine de acel „timp încetinit (…) unde trecutul este contemporan prezentului“.
A doua secţiune, „Noi în Europa şi acasă“,
în acelaşi spirit sine ira et studio,
se deschide cu un capitol dedicat „primei modernităţi a românilor şi genezei
unei mentalităţi tranzacţionale“, ce defineşte un punct de vedere personal în
discuţia mereu actuală despre identitatea noastră. Ceea ce aduce nou acest
punct de vedere ţine tocmai de considerarea românilor ca aparţinători ai
Europei în care s-au format într-un dialog continuu „cu o altă Europă, către
care privesc“. Aceste idei au fost reţinute şi integrate pe un itinerar mai
complex de Mircea Maliţa în lucrarea „Strategii de supravieţuire în istoria
poporului român. Cuminţenia pământului“. Reamintim că „paradoxul“ tranzacţionalismului,
propriu „unei vieţi mereu ameninţate“, este recuperat fertil în ideea „măsurii“
ca dimensiune principală a mentalului românesc. Poate că această „măsură“ e
consecinţa felului nostru de a fi la întâlnirea-destin între cele două Europe –
una în care ne-am plăsmuit ca popor şi a doua către care privim, scrutând parcă
viitorul. Avem de-a face cu o concepţie proprie construită laborios pe o
impresionantă documentare într-o hermeneutică a „tranziţiei“ ca proces istoric,
delimitat ferm de tranzacţionismul meschin, de jongleria mai mult sau mai puţin
abilă a argumentelor în favoarea unor teze părtinitoare. Erudiţia copleşitoare,
care ar putea induce cititorului un soi de intoxicaţie, este înmlădiată de
modulaţii simfonice ce conferă lecturii o certă atractivitate intelectuală,
secondată de una estetică. Răzvan Theodorescu confirmă astfel un mai vechi
adagio, după care „Adevărul este pretutindeni, dar nu-l găseşte decât cel care
îl caută“ şi apoi ni-l arată. Interesant cum diversitatea nu lunecă spre rătăcire,
ci este însetată de unitate, pe care aproape o creează. Astfel se pot citi
capitole ca „Două nartexuri din Ţara Românească (secolele XIV–XVI)“, „Episcopi şi
ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea“, „Rusia şi ruşii în cronici populare
de la 1800“ sau „Eminescu şi «victima» sa Carada“ şi nu numai. Parcurgându-le,
înţelegem mai bine cum a fost posibil ca, bunăoară, Ştefan Lupaşcu să elaboreze
o logică a terţiului inclus, iar Constantin Noica o logică a lui Hermes, opusă
logicii lui Ares.
Întreagă această impresionată bogăţie de
cunoştinţe şi idei are o miză simplă – trebuie să cunoaştem această Europă „cât
mai bine şi cât mai nuanţat, pentru a ne accepta în cele din urmă pe noi înşine“,
ca bun început pentru trăinicia unui viitor stând sub deviza diversa non adversa.