După foarte mulţi ani de absenţă din
repertoriu, Don Giovanni de Mozart a
revenit, printr-o nouă producţie, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, urmărită
şi (uneori) aplaudată de o sală arhiplină, ca la orice premieră cu invitaţi de
marcă (şi) din lumea muzicală, aşa încât reacţiile au fost extrem de nuanţate.
Dacă, prin montarea anterioară, din anii ’90, Alexandru Darie îşi propusese să
revoluţioneze maniera de abordare a genului, dar... nu a reuşit, de această dată
am încercat să înţeleg ce şi-a propus regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea ca noutate
de exprimare şi... încă mai „caut“. Anul trecut, lucrând cu studenţii de la
UNMB, la clasa de operă, a prezentat, la ONB, dificila partitură mozartiană, păstrând
acum câteva repere din acea „viziune“, precum scaunul-cuier pe care Leporello
îl plimbă ca şi cum ar lua peste tot „garderoba“ lui Don Giovanni, „utilaj“
care face însă mult zgomot (de ce?!) şi în timp ce se cântă. Un alt element regăsit
în actuala montare este ideea etalării bustului tânărului cuceritor (şi) prin
schimbarea unor cămăşi (albă, neagră, roşie), cu sau fără motivaţie. Dacă
atunci scena era goală, acum au apărut module care îşi modifică poziţia de la
un tablou la altul, dar personajele intră şi ies prin perete, căci uşile sunt
înlocuite cu deschiderea unor pânze, deşi marginile acelui decor sunt alăturate.
S-au adăugat proiecţii sufocante şi foarte
ilustrative (ca pentru copiii de grădiniţă), pentru că, dacă Donna Anna se
referă la uciderea Comandorului, se profilează imagini „însângerate“; când
Leporello cântă celebra arie, povestind despre miile de femei cucerite de Don
Giovanni, pe fundal apar proiectate poze de epocă ale unor tinere destul de
dezbrăcate; în timpul ariei ultime a Donnei Elvira, jocul de umbre imense alătură
un cuplu şi o floare mângâiată... repetitiv; aria Donnei Anna este însoţită de
petale de flori – evident, roşii – care cad din cer (pe fundal) etc. O altă „găselniţă“
este grupul de balerini, care, începând din uvertură, sugerează cumva
„subiectul“, dar, de-a lungul acţiunii, reapare fără rost, într-o mişcare
destul de cuminte, cele trei fete (Megumi Koshi, Miki Iwafuchi, Shino Ota)
încercând să fie lascive, iar balerinul – un alter ego al personajului
principal (Mugur Valsami). Dar, aşa cum este concepută coregrafia (Mălina
Andrei), răstoarnă întreaga „istorie“, pentru că femeile aleargă să-l cucerească
pe Giovanni, trăgând de el, aproape „bătându-se“ pentru... supremaţie. În aceeaşi
manieră, în primul tablou, Donna Anna, întinsă pe jos, îl îmbrăţişează cu
pasiune – şi atunci de ce se revoltă şi acuză vehement câteva clipe mai
târziu?!... Sigur că „analiza pe text“ poate continua cu multe alte detalii şi
stângăcii (inclusiv referitor la traducerea electronică), important fiind însă
faptul că derularea scenică, relaţiile între personaje nu prea curg, nu au
densitate şi fluenţă, multe dintre arii şi ansambluri sunt cântate în poziţii
nemişcate, iar finalul nu este deloc rezolvat. Chiar dacă prin lume „se poartă“
intrarea personajelor în sală, nu am înţeles deloc de ce Comandorul-fantomă
apare pe culoarul de la parter pentru a cânta, în timp ce, pe scenă, statuia sa
este „mimată“ de un figurant (care oricum se mişcă prea mult), iar în ultimul
tablou, reapare în... loja artiştilor, deşi ar trebui să-i întindă mâna „de
piatră“ lui Giovanni, pe scenă – este adevărat că o mână graţioasă se tot
profilează pe fundal, dar...
Pe lângă acele decoruri există şi un glob
auriu, care devine şi ochi luminos şi posibil pendul care poate îi „bate“
clipele de viaţă eroului central (dar ideea se pierde repede), şi o „perdea“
din fâşii care nu prea se motivează, şi o masă împodobită, evident, cu
manechine feminine, dar există şi costume amalgamate, de la rochii de seară
extravagante (dar de ce cu... cizme?!) la un fel de cămăşi-tunici pentru corişti
sau costume mulate şi, pentru Masetto, un fel de salopetă (deşi el este
mirele!), în culori interesante, dar cu o croială uneori dezavantajoasă. Există,
în schimb, lumini foarte bine realizate (scenografia, efecte video – Anca
Albani).
Distribuţia a alăturat, în general, solişti
tineri, cu glasuri calitative, ceea ce, în principiu, este minunat, dar mă
întreb cine l-a „aruncat“ pe foarte tânărul bariton Daniel Pop în rolul titular,
teribil de greu şi solicitant, deşi anterior susţinuse doar câteva roluri
secundare, deci extrem de „crud“ şi neformat, determinându-l să evolueze în şoaptă
în prima parte a spectacolului, „pe voce“ doar în arii şi la final; majoritatea
interpreţilor debutau în rolurile respective, dar, spre exemplu, Cătălin Ţoropoc
a abordat, la Constanţa, partituri diverse înainte de a se aventura în
Leporello, şi tocmai de aceea a reuşit (rămâne să finiseze recitativele).
Tenorul Augustin Hotea a apărut în două roluri importante înainte de a deveni
Don Ottavio, asemeni lui Iustinian Zetea în Masetto; soprana Crina Zancu a
rezolvat cu bine personajul Donna Elvira (de ce ia mereu pastile în prima parte
şi... uită de ele după pauză? Este agitată, dar apoi îi trece total...),
soprana Iulia Isaev a reluat un rol care, în urmă cu mulţi ani, a lansat-o pe
scene europene, Donna Anna fiindu-i, atunci, o adevărată „carte de vizită“,
ceea ce a demonstrat şi acum (exceptând momentele de epuizare din cea de-a doua
arie). Mezzosoprana Maria Jinga a fost din nou cuceritoare (sub toate
aspectele) în Zerlina, iar basul Horia Sandu – un convingător Comandor (şi cu
amplificarea... de pe alte tărâmuri). În general, o echipă omogenă, bine sudată,
cu potenţial sau cu reale calităţi de solist deja profesionist, alături de un
cor cu scurte intervenţii bine conturate (maestru de cor, mereu acelaşi
neobosit şi entuziast Stelian Olariu), orchestra a sunat bine, destul de alert şi
în stil (aspect la care s-au raportat însă doar două soliste), iar dirijorul
Vlad Conta a condus cu siguranţă o lucrare amplă şi complexă, rezolvând
eficient şi dezechilibrele determinate în special de lipsa de experienţă a
tinerilor solişti.
Un program de sală bine făcut, un „protocol“
aşa cum trebuie au întregit efortul enorm al ansamblului, care, cu toată
oboseala acumulată, a oferit un spectacol cu multe „bile albe“ în plan muzical,
dar destul de inconsistent şi inutil aglomerat în rest, dând senzaţia că... nu
se mai termină, deşi ar fi trebuit să fie un permanent „foc de artificii“.
Sigur că un teatru care se respectă este
obligat (moralmente) să includă în repertoriu cel puţin o operă de Mozart,
sigur că la ONB există câţiva interpreţi de reală valoare şi alţii cu posibilităţi
vocal-interpretative, dar cum să prezinţi Don
Giovanni fără... Don Giovanni?! Mă întreb dacă sala va fi plină şi la cel
de-al cincilea spectacol. Oricum, merită văzut, măcar ca experienţă cu o cotă
de noutate în sine. Şi din nou se cuvine citată celebra butadă din veacul
trecut – „ai Lakmé, dai Lakmé, nu ai
Lakmé... nu dai Lakmé!“...