Născut în 1935, medicul Dumitru Pădeanu, alias Corneliu Florea, este o trestie gânditoare exilată între coloana infinită a magului de la Hobița Gorgului și totemurile canadiene, un stejar cu rădăcinile în pământul românesc și crengile sufletului în văzduhul cel fără frontiere, străbătut de verticale seve ca tot atâtea cărări prin care tot încearcă să se împlinească dorul lutului însuflețit de-a fi mai lângă cer.
Trăind între România și Canada (cu lungile-i drumuri pe care te pierzi spre a te regăsi mereu același), scriitorul Corneliu Florea este un observator atent al lumii prin care trece, o conștiință bântuită de întrebări și săracă în răspunsuri, o inimă care a deprins să raționeze în legea ei, o rațiune doritoare de iubire que le cœur ne connaît pas...
Volumul de note Între Coloana Infinită și Totemurile Canadiene (ediția a II-a, editura Aletheia, Bistrița, 2006) este, de fapt, un eseu literar-plastic cu conotații critice pertinente, care dau cu tifla impertinentei corectitudini politice prin care se tot încearcă să se demonstreze cum că la raison du plus fort est toujours la meilleure. Cum altfel și-ar afla locul aici, laolaltă, istoria creatorilor indigeni a totemurilor din America de Nord și „scara către cer” a lui Brâncuși, ca simboluri ale „culturii universale pe verticală”, prin care creatorul cu viața lui puțină vrea să atragă atenția creatorului despre perpetua lui nevoie de a-l ajunge, de a-l cunoaște.
Plecat în anul 1980 dintr-o Românie în cătușe ideologice de sorginte fără frontiere (proletarii din toate țările s-au tot unit până când ura a întrecut măsura), Dumitru Pădeanu a ales cufundarea în apele de libertate din lumea nouă îmbătrânită-n rele, cu trecere prin Purgatoriu – lagărul de refugiați din Traiskirchenul austriac. Ajunge pe pământul făgăduinței numit Canada, în care câinii nu aveau deloc statut de „comunitari” și nu zburdau pe străzi cu covrigii-n coadă. Pentru pâinea cea de toate zilele, medicul român cu experiență de 17 ani în domeniu a trebuit să reia studiile de medicină, ca orice student începător. De fapt, a trebuit să plătească statului canadian examene care să confirme că știe ce știe. A fost recunoscut ca medic, între timp văzând aspecte de viață pentru care doar ochii nu-s de ajuns. A devenit scriitor, a publicat eseuri, pamflete, jurnale, note de călătorie, foiletoane, devenind fondatorul revistei de critică socială „Jurnalul liber”(din 1991).
Să fie întâmplător faptul că majoritatea cărților sale (din cele 13 editate până în anul 2006) au apărut în România – la Oradea, la Bistrița –și doar primele două – Jurnal de lagăr liber (1978) și Constituția de la 29 Februarie (1988) – prin țara aceea despre care Hamlet pretindea că ar avea în ea ceva putred?
Scriitorul Corneliu Florea este o conștiință neliniștită, revoltată și lucidă deopotrivă, care știe că „de unul singur nu poți face prea multe în lumea de azi”, nu doar că mult prea mulți oameni de pe pământ parcă nu se mai simt nicăieri acasă, ci pentru că diferitele comunități etnice au stiluri diferite de a-și afirma dreptul la existență.
Totuși, după ce cititorii români din țară sau din lumea largă se vor trezi din goana lor pe orizontală la recunoașterea locului pe verticală ce le-a fost însemnat de Constantin Brâncuși în cadrul culturii universale, să nu ne mirăm dacă undeva în lume, poate chiar la Winnipeg, în Canada, cei peste o mie de români care trăiesc acolo vor înălța o imensă coloană infinită, ca niciodată cerul lumilor să nu se prăvălească peste capetele noastre pline de (i)rațiune, iar înstrăinarea să nu se abată peste sufletele noastre.
Atâta vreme cât există oameni ca medicul scriitor Corneliu Florea, care continuă să caute drumul spre înalt cu repere de verticalitate – Coloana infinită de la Târgu Jiu ori totemurile canadiene –, mai există speranțe că într-o zi vom ajunge să-l cunoaștem pe creator. Îl vom recunoaște ușor: are chipul și asemănarea noastră.
