Newsflash
Cultură

Doza de ficțiune: „Boala sărutului” de Isabela Brănescu

de Redacția Viața Medicală - sept. 2 2022
Doza de ficțiune: „Boala sărutului” de Isabela Brănescu

Isabela Brănescu revine cu o a doua proză la rubrica „Doza de ficțiune”. „Boala sărutului” e povestea unei adolescente care înțelege că viața e mai mult decât joacă, în timp ce oglinzile devin reflecții ale comportamentului ei în societate. Este o proză despre maturizare, afirmă Isabela Brănescu.

Doza de ficțiune: „Pauză” de Maria Magdalena Costea 

Doza de ficțiune: „Linia unu” de Ioana Serota

Boala sărutului 

În urmă cu un an, la întoarcerea acasă din vacanță, le-am arătat geamandura, împreună cu tabla deformată pe care scria Strada Falezei și mamei i-a dispărut zâmbetul. I-am explicat că am adus marea acasă, ea mi-a spus că numai plaja și mi-a arătat nisipul din mașină. Acum privesc geamandura, însă mi se pare imposibil să străbat distanța până la fereastră. Am vrut să strig și mi-am dus mâna la gât. Probabil băusem prea multe sucuri reci. Și doar îmi spusese că așa se va întâmpla... Am sunat-o, era mai simplu decât să cobor scara de lemn care încă nu avea balustradă. 

doza35 boala sarutului isabela branescu

— Ce e? N-ai somn?

— Am febră.

A venit la mine cu termometrul, Molie cu mercur cum îl numisem, pentru că era al bunicii. Îl primise de la străbunica, în cutia lui de carton, cu dedicație, să rămână în familie. După ce mama mi-a pus mâna rece pe frunte, atingere la care eu am oftat de plăcere, mi-a spus:

— Da, cam ai. De când ești așa?

— De ieri.

— De ce nu mi-ai spus?

— Ar trebui să-mi dai o pastilă, nu să-mi faci teorie.

— Îți dau dacă știu pentru ce. Te doare ceva? Ai mâncat prostii?

— Nu, nu, nu. Ce zice Molia?

— Îți dau o jumătate de fiolă de algocalmin. Chem ambulanța.

— Fără doctori, mama, te rog, am încercat să mă împotrivesc, lipindu-mi fruntea de brațul ei rece.

— De ce, mica mea teroristă, a spus în timp ce mă mângâia, e prea mare temperatura ca să așteptăm. Acum câteva seri ai pățit la fel.

Îmi spusese mai demult că insistențele mele când vreau să obțin ceva pot fi considerate acte teroriste, iar eu înțelesesem că, la auzul expresiei mică teroristă, va ceda indiferent ce voi spune.

— Am fumat, mama. Am tras... în piept.

— Cine nu a fumat măcar o dată în viață? În sfârșit, bine că mi-ai spus, a zâmbit ea.

— Îți arde de glume, m-am strâmbat prefăcându-mă îmbufnată.

— Crezi că se vede că ai tras două fumuri?

— Mai multe... Vreo patru. Nu se vede?

Înainte să termin de vorbit ea formase numărul. Când a ajuns ambulanța, febra începuse să scadă. Doctorița mi-a luat temperatura, mi-a palpat stomacul și gâtul, eu am mârâit la fiecare atingere și ne-a recomandat să mergem la Urgență. Nu aveau loc decât pentru o persoană și ar fi trebuit ca părinții să vină cu mașina proprie. Colegul doctoriței, un tânăr care nota pe o fișă ceva, privea geamandura portocalie plină de mâzgăleli și desene ciudate. Rămăsese cu mâna la barbă. Privirea i se mutase pe perete și urca spre tavan. Semnături, desene multicolore de mici dimensiuni, buze făcute direct cu gura în nenumărate nuanțe de ruj, decorau peretele. Chiar deasupra ferestrei era scris cu markerul verde Don’t grow up. Semnele petrecerilor în pijama tapetau tavanul mansardat până unde se putea ajunge cu mâna. A citit, a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul. Și-a ridicat mâneca halatului și mi-a arătat la încheietura mâinii stângi tatuajul, its’a trap. Mama i-a spus aceleași cuvinte pe care mi le spusese în primăvară, când îi cerusem să zugrăvească, verba volant, scripta manent, și râseseră împreună.

— Haide să o luăm pe domnișoara, avem loc dacă nu stă întinsă. Reziști, nu? Mai poate merge doar o persoană, dumneavoastră, sau domnul, a spus arătându-l pe tata care stătea palid în cadrul ușii. 

Doctorița a fost de acord, eu am dat din cap. Mama a pregătit bagajul. Ne-au lăsat la intrarea în spital. Asistenta din camera de gardă ne-a privit buimacă. Și-a căutat pachetul de țigări, când l-a găsit l-a îndesat în buzunarul de la piept al halatului, a dat mărunt din buze, apoi a cercetat biletul de trimitere, a bombănit ceva despre ochelari și, după ce a răscolit în cabinet, i-a observat sub scaun. 

— Dezbracă-te. Periuța de dinți, telefonul și o carte, mă lasă ea să aleg din cele trei pe care mama le aruncase în bagaj. 

Luase de acasă o pijama cu dalmațieni pe care tot ea mi-o cumpărase în urmă cu doi ani. Lungimea mânecilor nu era potrivită, iar pantalonii erau atât de strânși încât mi s-ar fi văzut linia chilotului, dacă i-ar fi ales tot ea.

— Fără carte, spun privind-o pe mama. 

— E obligatorie, le împinge ea în fața mea. 

— Atunci și rujul. 

Scotocesc în buzunarul rucsacului până îl găsesc pe cel roșu. Am cel puțin două în buzunarul micuț, unde de regulă țin abonamentul.

— Și banii, îmi pune ea portofelul în mână. 

— Fără vizite. Ești la contagioși, rostește asistenta care răspunde privirilor mele revoltate. 

Curând rămân singură în rezervă. Nu am televizor, nu am internet. Noroc că am telefonul. Mă așez pe marginea patului și îmi amintesc povestea mamei, cea pe care o repetă de câte ori nu știm cum să ne amuzăm. Petrecem împreună puțin timp și de cele mai multe ori eu povestesc. Uneori nu am ce să îi mai destăinui sau nu vreau, și mă prefac că am uitat povestea. O știi, spune ea. Ba nu, am uitat, insist eu, ea nu se lasă rugată și o ascult de parcă e prima dată când o aud. „Imediat după naștere, mamelor li se spune că au cel mai frumos copil. Ar trebui să știe că sunt mințite. Semănai cu un pui de pisică uitat într-o căldare cu apă. Pielea îți era zbârcită și vânătă, ce să spun... norocul tău a fost incubatorul”, sfârșește ea povestea cu aceleași cuvinte de fiecare dată. Mi-am amintit că în Salvare am observat că mâinile îi tremurau. Mă adusese în alt incubator, îmi dăduse voie să opresc rujul și promisese că va reveni curând. 

După câteva zile doctorul ne-a asigurat că nu este hepatita C. Asistenta avea o trusă pentru  recoltat sânge. Venele sunt fragile și eu deshidratată. Nu încă o dată, gem pentru mine, strângând pleoapele, nu mi-e frică, spun cu voce gâtuită și repet pentru că îmi face bine să mă aud. Ea scoate acul și mă lasă să țin tamponul de vată. Apasă, nu freca, spune ea în timp ce îmi zbârlește părul. Respir ușurată. 

Nu este nici Hepatita B, mi-a spus doctorul după încă o săptămână, facem alte teste. Atunci am început să îl urăsc puțin și am vrut să refuz testele, el m-a privit lung și mi-a fost teamă că va înțelege ce gândesc. Am coborât privirea. Am observat că avea șireturile maron și pantofii lui negri erau obosiți. Mi l-am imaginat lustruindu-i în fiecare dimineață cu peria din care cad fire tocite. Avea ochii roșii de nesomn, fusese de gardă și rămăsese în spital doar pentru că o aștepta pe mama și dintr-o dată nu am mai vrut să mă opun. Asistenta m-a înțepat din nou, am întors privirea să nu văd sângele din eprubetă. 

Rezultatul analizelor a sosit după o altă săptămână.

— Ce ați făcut domnișoară? Mă întreabă doctorul cu voce serioasă, cercetându-mă, și eu înghit în sec. 

— A fost doar o țigară, de fapt două fumuri. 

Mă mir că așteaptă explicații, doar analizele spun totul. 

— Trebuie să mai fi fost ceva, a dat atunci din cap, amuzat. 

— Un sărut... franțuzesc, atât. 

— Cu limba? Vreau să știu tot, doar un sărut sau... știi ce întreb. Mai e ceva ce ai vrea să ne spui?

Doctorul așteaptă și eu mă întreb ce ar putea să îl intereseze. 

— Numai unul, cum am spus și continui să apăs tastele telefonului, sperând că va înțelege, numai că el continuă cu întrebările... 

— Vreau o listă cu posibili infectați. Rămâi sub supraveghere încă o săptămână, apoi vom vedea ce e de făcut. Virusul se poate activa de mai multe ori de-a lungul vieții, de câte ori scade imunitatea. Vei fi monitorizată o dată la șase luni, vreme de cinci ani. După externare va trebui să-ți petreci timpul singură o vreme. Așa îi protejezi pe ceilalți.

— Peste cinci ani voi fi bătrână. De ce eu? 

— Nu doar tu. Cei mai mulți fac forme ușoare. 

— Toți suntem bolnavi, m-am mirat?

— E o boală pentru care nu există tratament. Unii rămân dependenți de sărut toată viața. 

Mi se pare că se amuză, însă nu sunt sigură. 

— Au nevoie de doza lor zilnică așa cum diabeticii au nevoie de insulină, continuă doctorul. 

Și eu? am murmurat, însă el ieșise din rezervă. Ușa e deschisă și le aud pe asistente vorbind pe culoarele spitalului. „Generație de disperați. Se expun fără rușine, cică au nevoie de propriile experiențe...” Mi-am amintit de amețeala care mă cuprinsese după ce trăsesem fumul în piept. Tușisem până mă albisem. Se învârtise camera cu noi, ei înotau în fum, data viitoare îți va plăcea, ai să plutești, trebuie să înveți cum să respiri, am reauzit vocile și râsetele lor. Totuși nu iarba îmi făcuse rău. 

Dacă voi încerca să mă apropii de un băiat, prietenii îl vor avertiza. Taică-meu va fi fericit, inconștientul. Maică-mea va înțelege, însă nu va tolera nicio abatere. Cine m-o fi pus? Nu vreau să o mai văd nici pe mama. În aceeași seară, după un sfert de oră de tăcere din partea mea, timp în care ea a stat pe marginea patului și m-a mângâiat pe spate așteptând să adorm, a plecat. Eu am rămas cu ochii închiși. Va fi un dosar medical cu nenumărate liste. Cei care au stat lângă mine cu zece zile înainte de internare pot fi victime. Și prietenii lor. Acum te-a apucat sărutatul, îmi scrisese colega de bancă pe Facebook. Știam ce ar fi urmat, așa că mi-am șters contul. Telefonul sună. Nu răspund. Îi scot bateria și plâng.

Îmi aduc aminte că am exersat sărutul și cu două fete, să aflu dacă mi-ar plăcea să fiu lesbiană. Le trec pe listă la „contact direct”. Privesc lista și mă înspăimânt. Am atât de mulți prieteni. Să folosesc timpul trecut? Nu mai am prieteni, nici măcar virtuali, sunt singură pe lume!

Băiatul se mai sărutase cu alte fete în aceeași seară, aflu de la doctor. Una e în salonul alăturat. Mă simt răzbunată. Nu vreau să o cunosc, ba da, de fapt vreau, dar aștept să vină ea la mine. 

Îmi dau seama că lista este incompletă, mai sunt cei care au sărutat oglinda. Este un joc de adolescenți, un joc inventat de noi. Fetele sărutaseră în oglindă ce văzuseră frumos la mine și oferiseră acel ceva prietenilor. Adaug numele lor. Ar mai fi de trecut și oglinda mamei, la care mă așez uneori încercând parfumurile ei, de care mă apropii și îmi lipesc buzele și parcă îi simt prezența. Seara îi mărturisesc și ea râde, se simte de la o poștă că ai testat parfumurile.

Pentru că am buzele crăpate din cauza febrei mă dau cu ruj, însă nu mă mai privesc în oglinda din baia spitalului. Aș vrea să-i spun doctorului, dar nu știu cum. Să numesc oglinda unu, oglinda doi, și așa mai departe? Unii sunt asimptomatici, spusese el zilele trecute, trec prin boală fără să facă febră, dar și fără să își dorească să se apropie de cineva. M-am gândit că boala mea se cronicizase, simțeam că aș vrea să sărut pe toată lumea, voiam să le arăt că pot să iubesc, chiar și pe doctorul meu bătrân pe care nu l-am văzut zâmbind. Dintr-o dată începuse să-mi fie simpatic, dar nu i-am mărturisit. L-am întrebat despre oglinzi, așa, la modul general și el m-a mângâiat pe păr. Da, oglinzile sunt un pericol, bombănise, însă plecase fără să înțeleg ce vrea să spună, așa că în seara aceea am făcut o listă. Oglinda unu, doi, trei, patru... ajunsesem la numărul douăzeci și trei. Poate mai erau. M-am dat jos din pat și, cu penseta pe care o țineam în portofel, am slăbit șuruburile oglinzii din baie. 

— Tratamentul, mică teroristă, mi-a spus doctorul în dimineața următoare, zâmbindu-mi pentru prima dată. 

I-am reproșat, numai mama are voie să îmi spună așa. A așteptat ca asistenta să-mi pună termometrul și m-a anunțat că mama vine după ora șase. 

— Temperatura nu scade, a ridicat asistenta din umeri, neputincioasă și mi-a pus pastilele în palmă.

Seara, puțin înainte de ora la care știam că va sosi mama, stăteam la gura metroului cu oglinda în brațe. Scrisesem pe ea cu ruj și o arătam trecătorilor, încercând să îi previn. O bătrână mi-a spus că e nerușinare să cerșesc, dar am tăcut înfruntând privirile trecătorilor și glumele tinerilor despre dalmațienii de pe pijamaua mea. După câteva minute mama a urcat scările metroului ducând în brațe o pungă uriașă, din care se vedea un colț portocaliu. 

— Facem schimb?, m-a întrebat așezând punga lângă mine, încercând să pară calmă, deși se vedea că nu e. Eu am întins brațele spre ea. 

— Sunteți toți bolnavi?, am întrebat-o. 

S-a rezemat de peretele de beton de la metrou și a luat oglinda. Eu am strâns geamandura la piept.

— Nu ai televizor, nu ți-ai deschis telefonul, lumea ta s-a schimbat în câteva zile cum nu ți-ai fi putut imagina cu o lună în urmă. Mica mea teroristă, o scoatem noi la capăt cumva.

A  citit ce scrisesem pe oglindă, a zâmbit, apoi a arătat-o trecătorilor. 

Don't grow up, its'a trap. 

Doza de ficțiune: „Printre picături” de Ana-Maria Androne 

Doza de ficțiune: „Introspecţie într-o lume superficială” de Cristina Ionașcu  

 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro

revista de povestiri partener la Doza de Fictiune Viata medicala

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe