Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Doza de ficțiune: „Fachirul” de Carina Chereji

Viața Medicală
Redacția Viața Medicală vineri, 30 septembrie 2022

Carina Chereji este studentă la Facultatea de Litere din cadrul Universității București și ne-a trimis o proză scurtă pentru rubrica „Doza de ficțiune". A aflat de inițiativa noastră de la un prieten care a publicat și el în „Viața medicală” o proză scurtă.

Doza de ficțiune: „Unii se aseamănă, dar nu se adună...” de Camelia Ulmeanu 

Doza de ficțiune: „Unități” de Florin Popescu 

Fachirul 

Dintre toți copiii, Mihai era cel mai firav. Două decenii și două surori îl despărțeau de fratele lui mai mare. Recunoștea cu ușurință entuziasmul din pașii mamei când, după ce îl lua de la grădiniță, se îndrepta grăbită spre poștă: „Ne-a trimis frate-tău carte din armată!” La masa de prânz, domnul Nistor își spăla mâinile, le usca bine de șervet și deschidea plicul cu o delicatețe de care mezinul nu îl credea în stare. „Dragii mei, sper că aceste rânduri vă găsesc bine” – așa considera Adrian de cuviință să înceapă fiecare scrisoare. Urmau descrieri pe care Mihai nu le înțelegea: înviorarea de dimineață, masa sărăcăcioasă de la popotă, transportul de bibani proaspeți, țambalul pe care Adrian i-l aplicase unei astfel de prospături, precum și sancțiunile Colonelului Hopu, „un găinar nenorocit”. În scrisoarea precedentă le povestise în amănunt cum Hopu îi luase la instrucție pe el și pe alți câțiva soldați. Drept pedeapsă că au furat cartofi din magazia unității, colonelul Hopu a deschis o sticlă de șnaps, a deschis apoi și fereastra biroului de la parter, și-a urcat picioarele pe masă și le-a ordonat soldaților să înconjoare clădirea alergând, cu frunze și crengi lipite de căști. Colonelul Hopu nu a mers niciodată cu trenul, dar auzise că așa se vedea peisajul de pe geamul unui tren în mișcare. Mama se înghesuie în spatele domnului Mihai și exclamă fericită: „Uite, Mihăiță, a întrebat Adi de tine!” Și, poticnit, citește școlărește ultimul rând din scrisoare: Mihai cum mai e? S-a obișnuit la cămin? Căminul albastru parcă-i spunea, nu? Mihai zâmbește timid și-și ațintește privirea în farfuria cu ciorbă. Suflă îndelung și un strop fierbinte i se varsă pe uniforma de grădiniță. „Of, și doar ce ți-am spălat-o! N-ai decât să aștepți să se strângă mai multe haine roșii, abia atunci o s-o mai bag la spălat, să știi!” Pentru că, într-adevăr, uniforma era roșie, iar grădiniței i se spunea Căminul Roșu. Era a treia scrisoare în care Adrian îl aducea în discuție în același fel și în care făcea aceeași greșeală cu privire la unicul detaliu pe care se obosise să-l țină minte legat de fratele său. 

doza de fictiune fachirul VM 39

Când Adrian venea acasă în permisie, domnul Nistor îl bătea mândru pe umăr. Domnul Nistor era un bărbat înalt, avea ochii alunecoși, iar zâmbetul nu îi părăsea nicicând buzele. 

— Auzi, mai ți-e frică de picioarele lu’ tata? îl întreba Adrian pe băiatul ce îi privea fascinat de pe canapea. 

Domnul Nistor atât aștepta. Se descălța tacticos și se întindea râzând pe pat. Mezinul pălea la vederea picioarelor imense și o lua la fugă pe hol. 

— Lăsați, mă, băiatul în pace! se auzea glasul mamei peste râsetele celor doi bărbați.

Dar tonalitatea glasului trăda un zâmbet. Până la urmă, de ce să nu râdă? Cine a mai pomenit ca un băiat în toată firea să se teamă atât de tare de picioarele tatălui său. Domnul Nistor purta pantofi mărimea 47, iar la costum avea mărimea 64. Era veterinar. Colegele mamei de la fabrica de confecții nu l-au văzut niciodată și cu greu își puteau imagina un bărbat care să umple cele mai mari costume uitate în depozit. 

Vara, domnul Nistor își purta fiul cel mic pe umeri. Intra râzând pe ușa CAP-ului, schimba câteva vorbe cu muncitorii și, cu un zâmbet viclean, o lua spre grajduri. 

— Unde mergem, tati?

— Să-l vedem pe Pepino! Îl mai știi pe Pepino, nu? Cum să nu! Dar acu’ s-a făcut măricel, să știi. 

Pepino era cel mai mare taur de prăsilă de la fermă. Îl țineau într-un țarc separat de restul animalelor. Singurătatea nu îl deranja prea mult. Morfolea iarba cu poftă și își râcâia coarnele de gardul întărit. Dar, cel mai adesea, privea în gol, prea mândru sau obosit să răspundă chemărilor muncitorilor. Când cineva întrecea măsura și prea voia să-l scoată din ale sale, Pepino nu trebuia decât să-și petreacă uriașele coarnele peste gardul ruginit și să ridice un nor de praf din botul cu belciug. Nimeni nu se mai apropia de el toată ziua. 

Mihai coboară încet de pe umerii tatălui său și privește atent bestia adormită. Inelul de oțel strălucește în lumina amiezii. Precaut, băiatul își apropie mâna de botul taurului. Simte respirația caldă și umedă și, încet, își petrece pumnul mic în jurul belciugului. Pepino visează că e bâzâit de muște și-și smucește capul uriaș, cu mâna băiatului cu tot. 

— Pleacă mă, de-acolo, n-auzi? Ce? Crezi că ăsta-i mistrețul cu colți de argint? îi spune tatăl râzând. Odată face Pepino hap! și gata! Îi mai duc maică-tii doar pantalonii de pe tine. 

Dar băiatul și taurul se privesc cu uimire. Pieptul băiatului se ridică și coboară alert, iar pumnii mici se încleștează în iarba grasă, pregătiți de impact. Însă mișcarea pieptului și respirația sacadată par să-l liniștească pe Pepino. În sfârșit, taurul clipește lenevos, își proptește capul greu de gard și adoarme într-un norișor de praf. Mihai se ridică rușinat și străbate curtea plină de angajații fermei, curioși să vadă dacă feciorul veterinarului se pricepe sau nu la animale și dacă, într-o zi, îi va călca pe urme. Cu toții au auzit când tatăl lui l-a pomenit pe mistrețul cu colți de argint. Era poezia lui preferată, o știa pe de rost și, când voia să-i facă pe plac, domnul Nistor i-o recita frumos, exact ca actorii de la televizor. Iar atunci când voia să-l necăjească, îi prezenta pe un ton insensibil toate bolile ce-i pot veni de hac unui mistreț, unde îi sunt ficatul, inima și splina, cam cât ar cântări toate și cât de ușor ar putea fi omorât de un vânător priceput. 

În vara anului 2018, Mihai își ducea tatăl la Cluj. Arteriopatie obliterantă cronică a membrelor inferioare în stadiul IV. Nu și-au spus prea multe. Bătrânul era încăpățânat, era convins că situația nu era atât de gravă cât lăsase medicul să se înțeleagă atunci când l-a bătut ușor pe umăr: Tataie, eu îți dau injecțiile astea, dar matale lași sticluța deoparte, ne-am înțeles? De tot? De tot, taică. Nimic nu putea să fie atât de grav.

— Te doare?

— Mhm.

— Și ce simți? Cum te doare? mai întrebă Mihai în timp ce intra în depășire. 

— Ca și cum aș merge pe ace.

Răspunsul bătrânului îi răsună și acum în urechi în timp ce-și privește tatăl sprijinit în baston, pășind încet spre toaleta din capătul curții. Doar fiica îl observă contemplându-și părintele. 

— Bunicul e fachir, tati! îi spune dintr-odată, ca și cum i-ar fi oferit un răspuns mult așteptat.

— Fachir?! De unde până unde fachir?

— Așa mi-a zis el! A zis că el știe să meargă pe ace! îi răspunde prompt fetița și aleargă să prindă mâna bătrânului. 

Bunicul Nistor râde, o laudă pe nepoată pentru mintea ageră și își mustră fiul pentru neîncredere, în timp ce se îndepărtează cu fetița de mână. 

Toamna, baia era aproape gata. Mihai își convinsese în sfârșit tatăl că baia ar fi o investiție bună. Vremea începea să strice, era din ce în ce mai frig, iar drumul până la toaleta din curte era de neconceput pentru un bătrân în starea lui. Domnul Nistor se burzuluia de fiecare dată când auzea „bătrân” și „în starea lui”, iar nepoții, care între timp aflaseră toți secretul bunicului, îi țineau isonul: Bunicul e fachir, bunicul e fachir! 

Bătrânul se ridică iritat, iar nepoata îi aduce bastonul. 

— Ia uite fachirul, hopaa! spune domnul Nistor în timp ce se ridică și pășește încet spre ușă.

Însă pașii i se opresc în pridvor. Tresare și caută cu înfrigurare găleata veche din fier. O arsură puternică îl străbate din mijloc până în tălpi. Bastonul cade și bătrânul își descheie disperat nasturii de la pantaloni. Femeile o zoresc pe nepoată în casă. Afară se aude doar clipocitul ploii, iar în bucătărie a mai rămas doar Mihai. Bătrânul își îndreaptă spatele și, cu ultimele puteri, își înalță privirea peste pomii din curte. Însă genunchii încep să îi tremure și se sprijină cu mâna de gardul pridvorului. Mihai îi deslușește glasul – sugrumat de lacrimi, acoperit de furtună: Iertați-mă, vă rog. Vă rog, iertați-mă

O asistentă intră grăbită în separeul improvizat. 

— Ne cerem scuze că trebuie să îl vedeți așa, dar știți, ceilalți pacienți...  când moare cineva, încercăm să îi cruțăm, să nu-l vadă așa.

— Mhm, îngână Mihai parcă trezit din somn.

Tatăl lui stă întins pe pat. Ar vrea să-i mulțumească asistentei că au găsit un pat pe măsura lui, însă renunță. Mâna grea zace spânzurată de marginea patului. 

— Condoleanțe, ne pare foarte rău.

Medicul de azi-vară trage perdeaua în urma lui. 

— La primăvară urma să îl operați, nu? întreabă Mihai.

— Da, așa aveam de gând. Dar ați venit târziu, știu că el nu prea era de acord. Oricum, era cardiac. Poate a fost mai bine așa. S-ar fi chinuit doar din ce în ce mai mult. V-am spus și când l-ați adus acum, eu pot să îl operez, dar nu pot să garantez că nu moare pe masa de operație, sub mâna mea. 

Între timp, asistenta iese din separeu, chemată de un bolnav. 

— Condoleanțe încă o dată, domnule Mihai, îi spune medicul și se retrage și el. 

Picioarele bătrânului se înalță ca două culmi sub așternut. Patul era pe mărimea bătrânului, însă cu pătura era altă poveste. Tălpile de uriaș zăceau acum dezvelite și înnegrite. Mihai se apropie stângaci. Fiecare pas e dureros și parcă, cu fiecare pas, trupul bătrânului se răcește și e din ce în mai departe. Se oprește la marginea patului și, dintr-o mișcare, trage pătura peste picioarele tatălui său. 

Mihai privește atent chipul bătrânului. Să-și odihnească oare mâna pe obrazul lui? Ezită. Și îi închide ochii. 

Doza de ficțiune: „Ce-a mai rămas de spus” de Ioana Cristea 

Doza de ficțiune: „Boala sărutului” de Isabela Brănescu  

 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro

revista de povestiri partener la Doza de Fictiune Viata medicala

Etichete: proza scurta proza contemporana proza contemporana romana carina Chereji deces operatie varstnic doza de fictiune

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC