Newsflash
Cultură

Doza de ficțiune: „Printre picături” de Ana-Maria Androne

de Ana-Maria Androne - aug. 12 2022
Doza de ficțiune: „Printre picături” de Ana-Maria Androne

Ana-Maria Androne ne-a trimis spre pubicare în cadrul rubricii „Doza de ficțiune” textul intitulat „Printre picături”. Despre proza ei, aceasta afirmă că este „O pastilă de frumos, ca să păstrăm proporțiile medicale”.

doza32

Printre picături 

Orașul doarme de mult și eu stau cu Dumnezeu în bucătărie, pe întuneric, ca doi bătrâni care păzesc un copil la lumina unei lumânări. Nu mă rog, doar îi vorbesc în tăcere. Dumnezeu mă ascultă. Îi spun că, până acum două săptămâni, viața mea a fost un paradis, deși nu realizam asta. Mă plângeam de destule, dar nu aflasem. Nu știam că ignoranța e, de fapt, un paradis. Ești în afara cunoașterii, plutești pe coama grijilor mărunte, rutina e un râu cu pietre care înțeapă, dar calci prin apă mai departe. Apoi deodată afli că viața ta nu mai e comoditate caldă, ci că s-ar putea încheia brusc, ca o alunecare de teren.

Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.

Ar fi ceva șanse. Sunt multe riscuri însă. Dar fără riscuri, sigur nu sunt șanse.

A vrut să fie amuzant? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?

Doctorul aștepta un răspuns, cu mâna pe calendarul care programează șanse la viață. Ce ușor o fi pentru tine, am gândit. O dată în calendar, niște cifre inerte.

— Poate notați acolo chiar data morții mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit ușa, fugind pe coridor.

A ieșit după mine și a strigat:

— Alo!? Unde fugiți? Trebuie să vă întoarceți, să vorbim. Vă rog! Nu e posibil așa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!

Am coborât scările în viteză, dar i-am auzit vocea pitică, de jucărie fără baterii:

— V-ați uitat geanta!

M-am întors. Părea identic cu el însuși acum 5 minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu țipase după mine. Mi-a spus din nou despre ce e vorba și de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenție, cel mult șase luni. Cu intervenție există șanse, dar operația este extrem de riscantă. Dădeam din cap de parcă îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate. Absorbeam cu amărăciune informația, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu și că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav și mă conectam la ce spunea doctorul. Așa am ținut-o un sfert de oră, intrând și ieșind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenție, că a început să noteze pe o foaie niște cuvinte, punând săgeți între ele, apoi o dată.

— Nu pot așa repede! Exclus!

— De ce? Ce e așa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situației despre care vorbim? Puteți muri!

Părea să îi placă să îmi repete asta. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil în gura lui, ca atunci când avertizezi: e cazul să te oprești, că altfel te îmbeți. Și dacă te îmbeți, îți va fi rău mâine. La fel și către mine: S-ar putea să muriți în curând! Și dacă muriți, vă va fi rău mâine.

Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb.

— Peste o săptămână vine acasă Tudor, băiețelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.

Se lasă o liniște medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice că nu e loc de vești proaste. Mă uit la medic și pare brusc pleoștit. Dacă nu mi-ar fi atras atenția că voi muri în curând, aproape că m-aș bucura că i-am pus capac. Acum să te vad, dom’ doctor! Să te văd ce mai spui!

S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument medical, arăta ca un instrument medical și aș fi zis că se va năpusti asupra mea și îmi va face secțiune pe loc, cu el însuși. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca și cum situația aceasta urâtă, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi și îngerii neatenți ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras și pe el în încâlceala asta care mi se servea.

— Credeți-mă că vă înțeleg. Dar ce preferați: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum și o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?

Uitase să menționeze că operația presupunea riscuri foarte mari. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reușit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operație=succes=copil fericit și mamă fericită. Câteva secunde, atât.

— Dar dacă nu mai are loc nicio adopție? Mor în timpul operației și el va crede că l-am abandonat. Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanții îmi dați că merită să fac operația?

M-a privit cu amărăciune sinceră, deși eu îi vorbisem de garanții ca unui asigurător de viață. Era, în felul lui, un asigurător de viață, dar nu lucra singur și asta se chinuia să îmi explice:

— Garanții poate să va ofere doar...

Și a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca și cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj și lucrează intens la asigurarea vieții celor care nu mai au de ales. Dar eu am înțeles despre cine vorbea.

Stau cu Dumnezeu în bucătărie, în tăcere. Vorbesc, rog, mă rog. Îl rog să îmi dea un semn că merită să fac operația.

Nu se clintește nimic. Aș dori ca pereții să se strâmbe ca niște oglinzi de bâlci, fereastra să se deschidă brusc sau lumânarea să se stingă. Nimic nu se întâmplă și simt că mă dor umerii de încordare. Aprind becul. Bucătăria se inundă de lumină și lipsa unui miracol face și mai agresivă strălucirea ei. Merg să închid fereastra. Constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi suprafața ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, cu un plan clar în minte, o strategie de război-fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmolește și cu o schimbare evidentă de intenție, se îndreaptă acum lent spre altă picătură mică, firavă, cu care se unește. Din unghiul meu, pare că o cuprinde ușor în brațe și pornesc amândouă încet mai departe, iar în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei e ceva tandru, cald și moale, cum e grija de miere a oricărei mame din univers pentru puiul ei.

Deschid fereastra și urlu către cerneala cerului:

— Îți mulțumeesc! 

Doza de ficțiune: „Brainstorming” de Zina Marin 

Doza de ficțiune: „O cumpănă” de Liliana Ilie 

Doza de ficțiune: „Introspecţie într-o lume superficială” de Cristina Ionașcu 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe