Vă recomandăm și: 

„Îmblânzitorul de licurici” de Cătălina Steriu 

„Eu, chirurgul” de dr. Dan Arvătescu

Punga cu sânge

Ciorile din parc încep să zboare deasupra copacilor înalţi, cumva deasupra Soarelui care se joacă în portocaliu, aproape de linia orizontului. Văd pentru prima dată cum luminează în culori vii clădirile, deși cerul e negru. Așteptăm în mașină și nu știm ce.

Mă uit la busturile scriitorilor din parc și mă gândesc că, și lor, unii doctori le-au tăiat restul corpului și spun că altfel nu se poate. Spitalul Luther stă mereu cu spatele la toate apusurile și cu faţa la busturile amputate. Copila nu mai vrea să intre în spital. Noi suntem cei care insistăm cu punga de un leu plină de sânge proaspăt. Nimeni nu ne crede când spunem că are hemoragie digestivă. „Puţin roșu în gât. Mergeţi mâine la medicul de familie.” Mereu aceeași problemă cu toţi medicii și asistentele din spitale, suntem consideraţi niște indivizi speriaţi, care exagerează cu simptomele. Tot sistemul medical e învăţat să nu creadă părinţii, să pună diagnostic numai după simptomele pe care le văd doctorii și după analizele de laborator. Începe ploaia în jurul nostru, dar nicio picătură pe mașină. Când mă uit mai bine, picăturile sunt, de fapt, căcat de ciori care se depune de-a lungul zidului spitalului. Nu reușim să găsim un doctor care să stea de vorbă cu noi, căruia să îi spunem toate grijile noastre, faptul că fata are varice esofagiene, conform ieșirii din Spitalul Budimex, care și ea a fost completată astfel încât să aducă câștig în cazul unui proces de malpraxis. Niciun doctor nu ascultă fata care este sătulă de spitale, medicamente, înţepături. Ani întregi în care ne trezim noaptea, la fiecare mișcare a ei în somn. Doctorii nu sunt preoţi, ei sunt eroi, ei trebuie să salveze vieţi, nu să asculte părinţii, nu să povestească, nu să caute soluţii pe termen lung. Trebuie doar să vindece cât mai repede simptomele, cu cât mai puţini bani de la Casa de Asigurări. „Pe termen lung, trebuie să căutaţi pe cineva. Noi nu știm. Mergeţi la Cluj, București, Timișoara.” Acum arehemoragie, nu ne permitem să mergem așa departe cu mașina noastră, iar salvările nu sunt taxiuri, am primit răspuns. 

În Sibiu mai este un spital de pediatrie. Ne decidem să mergem acolo. Noi optimiști, copila dezamăgită de insistenţa noastră. Așteptăm privind portarul care se joacă pe telefon. După zece minute ajunge la cabinetul amenajat la poartă o stagiară, care este preocupată în primul rând de ce nu am mers la celălalt spital. Îi explicăm că venim de acolo și nu suntem mulţumiţi de consultaţie, automat suntem catalogaţi ca părinţi dificili. În România nu ai dreptul să contrazici un doctor. Îi arătăm punga cu sânge, o privește în treacăt. Ascultă cu stetoscopul respiraţiile, inima, se uită în gâtul copilei. „Puţin roșu în gât. La hemoragie, copiii arată altfel.” Îmi vine să îi trântesc câţiva dumnezei. Aș vrea să îi bag copilei mâna în gât să o forţez să vomite, dar prefer să o rog pe stagiară să se mai uite o dată dacă nu este cumva și puroi. Se mai uită, introducând adânc lamela de lemn. Copila deranjată în gât vomită. Stropi imenși de sânge crud coagulat sar pe halatul stagiarei. Pe cât de roșu era halatul ei, pe atât de albă îi devenea fața. I se albise și rujul de pe buze. Culoarea roșie, pe cât de traumatizantă era pentru noi, acum reprezenta culoarea speranței noastre. A fugit cu ea în brațe la Terapie Intensivă. M-au trimis pe mine după sânge, pentru că era noapte, iar infirmierelor le era frică să străbată parcul spitalului până la centrul de transfuzii. Pe drum, am aruncat punga cu sânge închegat la coșul de gunoi. Merg după alta, luată de la rece și pe care o încălzesc la subraț. 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.