Dreptul la
sănătate a fost mult timp considerat un „drept de a doua generație“, scria în
prefața lucrării Drepturile omului în îngrijirea pacienților: ghid pentru
practicieni Anand Grover, raportor la Națiunile Unite pentru dreptul la
sănătate. Această percepție, spune el, s-a schimbat considerabil, din ce în ce
mai multe țări incluzând în constituția lor dreptul la sănătate, pe care îl
dezvoltă prin legislația națională.
Deși numărul publicațiilor
care abordează drepturile omului este mare, foarte puține dintre ele abordează
modul de aplicare a acestor principii la nivelul instituțiilor care furnizează
servicii de sănătate.
Ideea
realizării acestui ghid a pornit de la îngrijorarea și convingerea declarate
ale autorilor, potrivit cărora pacientul se află într-o poziție de dependență
față de furnizorul de servicii de sănătate. Acest ghid, de fapt, este o
încercare de a oferi cititorilor – avocați, judecători, medici, pacienți ș.a. –
un instrument util în promovarea drepturilor și responsabilităților omului în
domeniul sănătății, precum și a mecanismelor de protecție a drepturilor și
libertăților.
Practic, ghidul
este orientat pe trei mari direcții: prezentarea legislației internaționale și
regionale care reglementează aceste drepturi în sistemul îngrijirilor de
sănătate; proceduri internaționale și regionale în acest domeniu; contextul
național, elaborat, la rândul lui, pe trei secțiuni – drepturile și
responsabilitățile pacienților din România, drepturile și obligațiile
furnizorilor de servicii medicale, proceduri juridice naționale.
Dacă primul
capitol încearcă să introducă cititorul în context, următoarele două sunt
alocate exclusiv cadrului legislativ internațional și regional care reglementează
drepturile omului în îngrijirea pacienților, explorează instrumentele juridice
relevante, cu și fără forță obligatorie. Aici sunt prezentate și exemple de
cazuri și interpretări ale prevederilor din tratatele internaționale,
organizate în jurul unor drepturi aplicabile atât pacienților, cât și
furnizorilor de servicii de sănătate, cum ar fi dreptul la: libertatea și
securitatea persoanei; viață privată și viață în general; informare;
integritate corporală; cele mai înalte standarde posibile de sănătate;
nondiscriminare; dreptul de a nu fi supus torturii și tratamentelor sau
pedepselor crude, inumane ori degradante; de participare la elaborarea de
politici publice și de a lucra in condiții decente.
Mecanismele
internaționale și regionale de monitorizare joacă un rol important în
implementarea drepturilor omului, ele fiind înființate pentru a spori
conformarea statelor cu tratatele internaționale și regionale ratificate în
acest domeniu. Cel de-al patrulea capitol din ghidul de față oferă informații
de bază cu privire la aceste mecanisme de monitorizare, inclusiv informații de
contact, în sprijinirea cititorului în ceea ce privește modul de navigare prin
sistemele internațional și regional (european) de protecție a drepturilor
omului.
Aceste prime
trei capitole sunt realizate de specialiștii de la Open Society Foundation, cea
care finanțează un proiect de realizare a unor asemenea lucrări în mai multe
țări, la care a aderat și România. Capitolele elaborate de specialiștii români
(capitolele 5–8) pornesc de la o introducere în statutul legal al tratatelor
internaționale și gradul la care ele au fost ratificate, semnate sau adoptate
în România, trecând în revistă atât sistemul judiciar, cât și pe cel de
sănătate.
Capitolul
propriu-zis care tratează drepturile pacienților în România este cel de-al
șaselea, în care colectivul de autori a pornit de la drepturile prezentate în
Carta europeană a drepturilor pacienților, dar din care doar patru drepturi
sunt explicit tratate (dreptul de a avea acces la servicii de îngrijiri
medicale, dreptul la informare, consimțământ și confidențialitate). Pentru
celelalte, s-a făcut trimitere la prevederi legislative acoperitoare – de la
dreptul la măsuri preventive și la siguranță, până la dreptul la inovație și la
tratament personalizat, noțiuni relativ noi în România. Sunt menționate și alte
drepturi care nu sunt prevăzute în Carta europeană a drepturilor pacienților,
dar sunt acoperite de legislația românească, printre care dreptul la
discriminare și cel pentru tratament decent.
Fiecare drept a
fost tratat în mod similar: după o scurta prezentare a modului în care este el
explicat în Carta europeană a drepturilor pacienților, s-au identificat
prevederile din Constituție și legislația națională, din legislația secundară,
codurile deontologice ale furnizorilor și alte surse. Sunt redate, în unele
cazuri, regulamente interne ale unor instituții sanitare care prevăd acoperirea
unor drepturi, exemple practice de conformare sau de încălcare a dreptului
respectiv, care multe sunt fictive, dar sunt și unele reale, concrete. Unele
sunt preluate inclusiv din presă.
Pe lângă
drepturi, ghidul de față abordează și responsabilitățile pacienților, pe care
le grupează în trei mari categorii: față de propria stare de sănătate, față de
sănătatea altora și față de sistemul de sănătate. Deși în legislația românească
sunt multe referiri la responsabilități, ghidul scoate în evidență un fapt
deloc de neglijat și anume că sunt referiri mai degrabă pentru asigurați, nu
pentru pacienți.
Deși ghidul se
cheamă „(…) în îngrijirea pacienților“, în cuprinsul său există și un capitol
care se adresează furnizorilor de servicii de sănătate. Acolo, sunt puse în
evidență legăturile dintre drepturile pacienților și cele ale personalului
medical. De exemplu, de cele mai multe ori, dreptul la condiții de muncă
decente este legat de dreptul la siguranță al pacientului. La fel, și aici au
fost analizate atât drepturile, cât și obligațiile furnizorilor de servicii,
sub aceeași formă prezentată mai sus.
Cartea
se încheie cu un capitol asupra căruia juriștii au avut control deplin. Aici,
sunt prezentate și analizate procedurile și instrumentele care există la nivel
național pentru a aplica drepturile omului în procesul de îngrijire a
pacienților, de la procedurile administrative, civile, procesul penal, până la
mecanismele alternative, de la avocatul poporului până la comitetele de etică
ale instituțiilor de sănătate.
Cu o structură
bine conturată, putem spune că ghidul cucerește cititorul prin pasiunea pentru
detaliu, colectivul de autori reușind să ofere o prezentare minuțioasă a
drepturilor și responsabilităților pacientului, precum și pe cele ale
furnizorului de servicii medicale. Deși nu are forță juridică și nici nu se
poate substitui consilierii legale a unui jurist profesionist, cartea poate fi
un instrument util practicienilor în drept, dar și actorilor implicați în actul
medical. Practic, așa cum se precizează și în nota autorilor, ea capturează
starea curentă a legislației și practicii juridice în sfera drepturilor omului
raportată la îngrijirea pacienților în România. Totodată, acest ghid poate fi
un punct de pornire pentru cercetări de natură juridică în acest domeniu,
autorii asigurându-ne că vor reveni cu ediții „mai bogate“ în elaborarea noțiunilor
de protecție juridică a acestor drepturi.
