Seria surprizelor deosebit de plăcute
oferite în „luna cadourilor“ de teatrele din ţară a continuat la Opera din Iaşi
unde, în ciuda faptului că reparaţiile la clădire durează de şase ani şi… nu se
ştie când se vor termina, actuala stagiune propune o adevărată avalanşă de noutăţi,
ceea ce înseamnă că ansamblul care, de multă vreme trăia (sau trăieşte încă)
sentimentul deprofesionalizării tocmai din cauza imposibilităţii de a evolua
curent pe scenă, lucrează totuşi intens pentru a pregăti partituri de certă
atractivitate. Astfel, după noua montare a operei Tosca în contextul aniversării celor 55 de ani de existenţă a
teatrului, a urmat reluarea operei Samson
şi Dalila, dar şi o premieră de balet, alăturând Anotimpurile pe muzică de Vivaldi şi Nunta
însângerată pe un colaj din muzica spaniolă, prima secvenţă fiind
semnată de coregrafa Roxana Colceag, cea de a doua constituind o adaptare a
deja clasicei lucrări create în urmă cu decenii, la Bucureşti, apoi la Constanţa,
de către ilustrul coregraf Ion Tugearu.
Inspirată de frumuseţea concertelor
vivaldiene, balerina-coregraf Roxana
Colceag a imaginat tablouri de mare eleganţă şi transparenţă, aducând şi
exuberanţă şi o atmosferă încărcată de lumină, conturată cu acurateţe şi mai
ales cu bucurie de balerinii care alcătuiesc, de fapt, întreg ansamblul. Ei susţinând
intervenţiile solistice şi deopotrivă cele de grup, încercând şi reuşind în
mare parte să rezolve filigranul mişcărilor nu foarte dificile în sine, dar
solicitante în special pentru cei cu o experienţă mai restrânsă. Colaborarea cu
scenografa Alina Dincă Puşcaşu s-a
dovedit excelentă, dând impresia că întreaga coregrafie s-a născut în raport cu
acel cadru (sau… invers?) ce sugerează poate o expoziţie de pictură. Ramele
dispuse pe panouri îşi aşteaptă parcă pânzele, în timp ce, pe fundal, într-o
altă ramă, de mari dimensiuni, sunt proiectate peisaje specifice fiecărui
anotimp, iar luminile bine gândite completează ambianţa sugestivă. Rochiile
vaporoase, deosebit de frumoase, au culori diverse, băieţii poartă un unic
costum „neutru“, dar cu o panglică în tonul veşmintelor partenerelor de dans.
Apelând la un vocabular de factură clasică, „întrerupt“ doar de neaşteptata mişcare
cu tentă modernă a unui balerin (de altfel foarte mobil), Anotimpurile cuceresc prin simplitate, firesc şi sinceritate,
remarcându-se plăcerea reală cu care toţi interpreţii au încercat să se ridice
la nivelul aşteptărilor. Aplauzele celor ce umpleau sala Casei de cultură a
studenţilor au răsplătit efortul balerinilor de a redeveni performanţi, dar şi
viziunea coregrafică adaptată posibilităţilor, cu un desen rafinat şi plin de
poezie.
După doar câteva minute de „respiro“,
interpreţii au schimbat registrul expresiv şi elementele coregrafice, întrupând,
în Nunta însângerată, personaje
puternice, de un dramatism adesea paroxistic. Ion Tugearu, inspirat de Garcia Lorca, s-a dovedit încă o dată un
specialist în „compoziţii“ de o vitalitate şi o tensiune aparte. O surpriză a
fost şi apariţia balerinei Beatrice
Rancea în rolul Mamei, extrem de potrivit structurii sale artistice şi
temperamentale. Încă din prima clipă impresionează tragismul, disperarea şi
revolta lăsând locul afecţiunii faţă de fiul său, bucuria căsătoriei acestuia
(finalul) readuce trăirile din debut, pentru că drama uciderii fiinţei iubite
se repetă ca un blestem. Deosebit de densă, acţiunea se construieşte între
aceste două momente, succedându-se dansuri de caracter, duete de dragoste (sau
nu…). Coregraful introduce acum un alt „duel“ (sau „dans al cuţitelor“) de o
forţă şi o plasticitate deosebite (Dumitru
Buzincu – Logodnicul, Cătălin
Ailiesei – Leonardo) care contrastează pregnant cu dansul plin de
vitalitate al nuntaşilor, balerinii relaţionând fluent şi firesc fie cu
obiectele cu expresie sau simbol de mare sugestivitate (scaunele înalte, şalurile
etc.), fie în raport cu partenerii, iar eroii au personalităţi distincte,
foarte bine reliefate (Lăcrămioara Proca
– Logodnica, Monica Mihai – Soţia
lui Leonardo). Faptul că toţi au înţeles încărcătura ideatică şi emoţională a
lucrării (considerată, încă de la premiera absolută din anii ’80, una dintre
cele mai reprezentative creaţii semnate de Ion Tugearu, care apărea pe atunci şi
ca balerin, în rolul Leonardo, aşa cum Beatrice Matei-Rancea era… Logodnica),
este demn de subliniat şi de apreciat, pentru că dificultatea coregrafiei şi a
interpretării, precum şi exigenţa maestrului sunt binecunoscute. Păstrând cumva
unitatea scenografiei, Alina Dincă Puşcaşu
utilizează panouri a căror amplasare diversă marchează schimbarea locaţiei,
jocul de lumini este la fel de eficient, iar costumele, viu colorate, cu o
croială în maniera iberică, au personalitate prin caracterizarea eroilor în
datele lor definitorii.
Cu certitudine, dubla premieră este un succes
din multe puncte de vedere – şi pentru că astfel, după o prea lungă aşteptare,
balerinii teatrului au prilejul să susţină partituri ofertante, lucrând, de
asemenea după mult timp, cu balerini-coregrafi de prestigiu; interpreţii sunt
„provocaţi“ să-şi asume şi să rezolve evoluţii pretenţioase, colaborând şi cu
elevi de la Colegiul de Artă, efortul şi satisfacţiile fiind pe măsură. Şi pare
greu de crezut că producţia s-a „ridicat“ în paralel cu lucrul la o altă
premieră – Cabaret – care va vedea
lumina rampei la 17 decembrie. Dovadă clară a faptului că balerinii sunt motivaţi
de un „suflu“ care îi aduce din nou în faţa publicului entuziast.