Dacă ar trebui să alegem un singur gest
care să ne amintească de omul Naghib
Mahfuz (1911–2006, Cairo) şi implicit de scriitor – ne vom opri la cel mai
dramatic episod din viaţa sa. În 1994, a fost atacat şi lovit la gât cu un
pumnal de un musulman radical, membru al grupării Gammaa al-Islamiya conduse de
Omar Abdel-Rahman. Acelaşi Abdel-Rahman, care astăzi se află în detenţie în SUA
pentru faptul de a fi fost creierul primei încercări ratate de a spulbera World
Trade Center din New York. Spre deosebire de Rushdie, romancierul egiptean nu a
ales calea exilului, ci a rămas în oraşul natal, continuând să frecventeze cafenelele
preferate, trăind în acelaşi chip şi apucând să-şi vadă reeditată în 2006, după
ani de interdicţie, cartea care putea să-l coste viaţa, „Cartierul băieţilor“
(1959). Deşi nu poate fi negată relaţia osmotică între romancier şi ţara sa,
critica literară şi juraţii premiului Nobel (decernat scriitorului egiptean în
1988) au stăruit întotdeauna asupra faptului că Mahfuz n-a fost doar un pur
narator „realist“ şi ca atare „egiptean“, ci şi un autor universal; totuşi,
pentru majoritatea cititorilor săi, inclusiv occidentali, a fost în primul rând
omul care i-a făcut să înţeleagă un veac din acea parte extrem de importantă a
lumii arabe. El a dat un chip speranţelor şi frustrărilor concetăţenilor săi,
multe din cele aproape 50 de cărţi ale sale fiind transpuse pe marile şi micile
ecrane, adaptate pentru teatru, personajele sale devenind parte integrantă a
culturii populare. Etapele sale estetice, de la abordarea istoriei îndepărtate
(sec. XVI î.Ch.) la realismul social şi realismul magic – a se vedea „Trilogia Cairoului“ (1957) –, nu
dezmint faptul că moralitatea individuală este inseparabilă de cea socială.
Altfel spus, conform codului moral al lui Mahfuz, cei preocupaţi doar de
propria mântuire sunt nişte osândiţi: pentru el, nirvana este o condiţie
colectivă. Iată încă un motiv, probabil, al aprigei dispute în jurul lui Mahfuz
ca simbol cultural, provocate de felurite curente politice, fie seculare, fie
islamiste.
Înainte de revoluţia egipteană din 1952,
Naghib Mahfuz a publicat circa zece romane, dar cariera sa de scriitor a fost
consacrată prin amintita „Trilogie...“,
compusă din romanele „O plimbare prin
palat“, „Palatul dorinţelor“, „Calea
zahărului“. Este vorba de o saga de familie care deapănă în spiritul
realismului magic şi istoric totodată, viaţa la Cairo, mentalităţile populare,
preceptele tradiţiei egiptene văzute şi trăite în mod diferit de feluriţii
membri ai familiei. Anii şaizeci, perioada romanelor „Pălăvrăgeală pe Nil“ şi „Miramar“,
marchează şi o schimbare stilistică prin includerea voalată, alegorică şi
simbolică, a unor opinii ale prozatorului asupra societăţii şi politicii
egiptene, suspecte pentru cenzura vremii.
O plimbare prin palat este primul
volum din trilogia lui Mahfuz sau începutul unei fresce aventuroase ce se
derulează începând din anii 1920 într-un context istoric special, datorat şi
îndelungatei prezenţe britanice în ţară. Tatăl, Ahmad Abd el-Gawad, este un
adevărat pater familias în privinţa
caracterului, dar nu şi în privinţa moralei dublei vieţi pe care o duce. Toţi
se tem de el, soţia lui în primul rând: Amina, supusă ca o roabă, aşteaptă până
în toiul nopţii ca „Domnul“ său să se întoarcă de la varii petreceri nocturne,
cu băutură, femei şi cântări, ca să-l ajute să se dezbrace şi să-l servească cu
tot ce-i mai pofteşte inima înainte de a adormi. Mezinul familiei, Kamal, nu
are decât zece ani, iar cele două fete, Khadiga şi Aişa, numai bune de măritat,
au temperamente şi înfăţişări complet diferite: Khadiga, brună şi cu nasul cam
mare, e rebelă, ironică, incisivă, certăreaţă, pe când adolescenta Aişa,
blonda, blânda, cocheta Aişa, este frumuseţea întruchipată. Pe scena cărţii
apar şi băieţii mai mari. Yasin, preferatul lui Ahmad, rod al unei prime căsătorii,
este deja pe picioarele sale sub aspect material, mândru şi fericit de a fi
avut ocazia (întâmplătoare) să descopere dubla viaţă (duplicitatea) a tatălui său,
descoperindu-şi astfel trăsături comune cu acesta (libertinaj erotic şi bahic,
în primul rând). Iar Fahmi, student la drept, este atras de mişcarea naţionalistă
de independenţă Wafd, ce-i va aduce moartea, ucis fiind de britanici. Datorită
angajării lui politice, pătrund în citadela bine securizată a lui Ahmad slabe
ecouri ale agitaţiei lumii exterioare. Nu prea contează că Primul Război
Mondial dă-n clocot, extinzându-se rapid până în Africa, Egiptul fiind, de
fapt, cum am spus, ocupat de trupele majestăţii sale britanice, debarcate
pentru a garanta securitatea Canalului de Suez. Femeile familiei Ahmad, în
special, continuă să ducă aceeaşi viaţă de recluziune strictă, şi toţi, fete şi
băieţi, sunt obişnuiţi să nu iasă din cuvântul şi regimul autoritar, aproape
mortificant al tatălui lor. Regula convieţuirii este supunerea necondiţionată.
Singura ocazie de dezlegare a limbilor este întâlnirea matinală în jurul
cafelei rituale, după plecarea „stăpânului“.
Între zidurile casei sale, Ahmad este un
adevărat tiran, dar, imediat ce se află în afara perimetrului domestic, devine
alt om. Ca negustor înstărit şi patron al unui magazin, oferă prietenilor săi
nocturni o cu totul altă imagine, amintind, să zicem, de metamorfoza crailor de
Curtea Veche: amator rafinat de vinuri bune, de muzică şi totodată de compania
femeilor de moravuri uşoare, eventual cântăreţe. Aşadar, O plimbare prin palat este în primul rând un megaportret al acestui
bărbat cu două feţe: apărător al preceptelor islamice şi al tradiţiilor
rigoriste în cadrul familiei (nu uită nicicând să dea curs riturilor
religioase, susţinute printr-o rară şi sinceră evlavie) şi totodată, în afara
citadelei familiale, un hedonist şi chiar un desfrânat. Aşa se face că Ahmad
inspiră celor din casă teamă, respect dar şi afecţiune, iar prietenilor şi
femeilor din afara ambianţei familiale – admiraţie, gratitudine şi
senzualitate.
Datorită formidabilului său talent, Naghib
Mahfuz reuşeşte, dincolo de excelentele tablouri vivante ale locurilor (străduţe,
case, palate, moschei), de scenele vieţii de zi cu zi ce se succed cu sfinţenie
într-o familie egipteană de tip tradiţional, să ne inducă o inexplicabilă
simpatie pentru protagonistul-despot şi în acelaşi timp copil răsfăţat nu
lipsit de un anume farmec, sincer în modul său cu totul deosebit de a se
comporta, mai degrabă inconştient decât ipocrit. O plimbare prin palat este un roman ce se savurează cu
încetinitorul, cu lentorile sale, cu naraţiunea sa frumos curgătoare (meritul
excelentului orientalist N. Dobrişan), dar şi cu digresiunile sau monologurile
interioare prin care personajele taie firul epic în patru, fabulează sau se
psihanalizează. Memorabilă este blândeţea imatură a soţiei şi mamei, Amina,
prinsă şi ea din fragedă tinereţe între un cotidian posomorât, predictibil şi o
ţară în fierbere, între treburile gospodăriei începute odată cu răsăritul
soarelui şi aşteptarea „stăpânului“ până după miezul nopţii, mereu cu ochii
plecaţi, atentă să-i respecte întocmai tabieturile. În fine, ceva-ceva tot se
schimbă, cele două fete sunt peţite şi se mărită, Yasin se căsătoreşte, dar
curând va da semne de plictiseală, lăsându-se ispitit de varii amantlâncuri
furtive…
