În
ultima vreme, institutele culturale ne-au prilejuit descoperirea sau reîntâlnirea
cu tot felul de istorisiri la care ne-au dorit părtaşi, pentru bucuria minţii
şi sufletului.
Povestea
Bucureştiului este una veche de 555 de ani, poate şi mai bine, iar Institutul
francez a dorit, la final de an, să îi mai adauge o filă, pe care a numit-o, în
spirit multicultural, Rucarest, sau,
pe „româneşte”, Bucurestrada. Aflăm
astfel, cu ajutorul instantaneelor fotografice, despre istoria trecerii prin
Bucureşti a fotografului Fred Fogherty, laureat al concursului de fotografie
„Ochiul magic“, organizat pentru prima dată anul acesta de Administraţia
Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din cadrul primăriei Capitalei. Ajuns la
Bucureşti, fotograful s-a lăsat absorbit de oraş, care i s-a dezvăluit treptat
şi l-a fermecat. Rezultatul: câteva zeci de imagini surprinzătoare, alese
dintr-o colecţie mult mai bogată, care ne spun poveşti de acum şi de demult,
poveşti cu pensionarii şahişti din bătrânul Cişmigiu, cu taxiuri galbene care
gonesc oriunde în oraş, cu anonimele picturi murale ce împânzesc zidurile din
centrul vechi, convieţuind cu vitrine mai mult sau mai puţin îngrijite, poveşti
cu simpli trecători de toate vârstele. De cele mai multe ori sunt locuri
comune, dar pe care le intuim, le simţim ca fiind în mod profund ale noastre,
ale oraşului nostru, chiar şi atunci când măiestria artistului, prin jocuri de
unghiuri, umbre şi lumini, le conferă o notă de mister venind parcă din altă
realitate.
Şi
povestea Universităţii de Arte din Bucureşti este una frumoasă, căci multe întâmplări
s-au adunat într-un secol şi jumătate de existenţă. În 2014 au fost organizate
mai multe activităţi pentru a le sărbători, sub genericul „150 de ani de învăţământ
artistic în Bucureşti“. Printre ele, şi expoziţia de artă textilă şi sculptură
„A&R/T” găzduită de Institutul Balassi în acest sfârşit de an, până la 8
ianuarie 2015. Organizatoarele, Orbán Anna-Mária şi Csapó Réka Dup, azi cadre
didactice ale Universităţii de Arte, şi-au propus să aducă laolaltă, în acelaşi
spaţiu de expunere, trei generaţii de artişti. Alături de lucrările semnate de
ele stau dascălii lor, Teodora Stendl şi regretatul Mircea Spătaru (rector între
2000 şi 2004), precum şi câţiva dintre cei mai talentaţi foşti studenţi din
ultimii ani. Sculpturile şi instalaţiile, de mari dimensiuni, şi-au găsit în
mod firesc locul în curtea generoasă a institutului maghiar, în vreme ce sălile
din interior abundă de lucrări de artă textilă, cu forme, materiale, colorit
foarte diverse, şi care prin tehnica autorilor, de multe ori originală, ies din
dimensiunea plană pentru a căpăta volum şi consistenţă, apropiindu-se astfel de
sculptură.
Pentru
Centrul Ceh, acest sfârşit de an a însemnat lansarea a două noi titluri de
cărţi din seria „Relaţii ceho-române în bandă desenată“. Mai întâi, la
fermecătorul sediu al Ordinului Arhitecţilor din România, casa „Ion Mincu“, în
care spiritul acestuia se face simţit şi astăzi, s-a spus, într-un mod mai
puţin obişnuit, povestea unui om, a unui arhitect, care se întrepătrunde adesea
cu povestea Casei Regale a României. Volumul „Karel Líman #arhitect“, creat de
Maria Surducan, ne poartă prin castelele Peleş, Pelişor şi Bran, şi vorbeşte
despre viaţa şi opera arhitectului ceh, folosind un limbaj modern, adaptat
stilului existenţei noastre de astăzi. Nu lipsesc navigările pe internet, pe
reţelele de socializare şi fotografiile selfie
transmise în timp real tuturor prietenilor, urmate de schimburi aprinse de
comentarii, toate în acest mediu virtual hiperactiv. Lansarea a fost completată
de o expoziţie cu desene din carte, în prezenţa ASR Principesa Maria a României.
A urmat al patrulea volum al seriei, intitulat „Dolky-n trei straie“, de
asemenea întregit printr-o expoziţie găzduită de această dată de Muzeul Ţăranului
Român. Legătura s-a făcut chiar prin subiectul cărţii, care aduce în atenţia
cititorilor o zonă etnografică deosebită şi o comunitate de oameni care are
multe de povestit: cehii din Banat. Cele două autoare, Petra Dobruská,
responsabilă de scenariu, şi Ileana Surducan, creatoarea desenelor în acuarelă,
se plimbă prin regiune, cunosc oameni, tradiţii şi mâncăruri locale, participă
la ceremonii şi ascultă poveşti. În acest fel, folosind tot un limbaj adaptat
ritmului nostru de viaţă atât grafic, cât şi lingvistic, încearcă să dezvăluie
realităţile şi istoriile mai puţin cunoscute, în speranţa că cititorul de azi
va fi turistul de mâine.
Dar, până
să ajungem în satele ceheşti din Banat, mai adăstăm puţin prin Bucureşti, căci
iarna e grea, chiar dacă în felul acesta neobişnuit de ploios. La Institutul
italian de cultură am primit în dar, în prag de sărbători, povestea prieteniei
dintre muzică şi poezie, într-un spectacol organizat de studenţii la actorie ai
Universităţii Hyperion. Aceştia şi-au ales creaţii ale autorilor italieni
Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, Giuseppe Ungaretti, pe care le-au
prezentat atât în italiană, cât şi în română, însoţiţi de acorduri de pian. Au
venit să îi încurajeze cu interpretările lor şi mezzosoprana Cristina
Iordăchescu-Iordache, profesoară de canto la Facultatea de Arte, şi soprana
Irina Iordăchescu, solistă a Operei Naţionale Bucureşti, acompaniate la pian de
Verona Maier, delectându-ne astfel cu câteva lucrări foarte cunoscute ale bel
canto-ului italian.
În
acordurile muzicii ne îndreptăm spre Muzeul Naţional de Artă al României, care
găzduieşte, până la 18 ianuarie 2015, expoziţia de fotografie Marcel G. Lefrancq
– Suprarealismul cotidianului. Organizată de Delegaţia Wallonie-Bruxelles la
Bucureşti, aceasta se înscrie în povestea colaborării de 12 ani între cele două
instituţii. Este a patra expoziţie de fotografie clasică adusă la Bucureşti
prin bunăvoinţa Muzeului Fotografiei din Charleroi, după cele dedicate lui
Léonard Misonne, René Magritte şi Charles Leirens. Oraş natal al artistului,
Mons în anii ’30, dar şi în epoci ulterioare este cel mai adesea fundal pentru
fotografiile sale, indiferent de momentul zilei sau de anotimp. Imaginile
nocturne, cu jocul lor misterios de umbre şi lumini, cu străzile pustii ori înviorate
de vreun trecător rătăcit, au o expresivitate deosebită, un efect de decor
cinematografic, care te face să te opreşti involuntar în dreptul lor. Par
aproape neverosimile privitorului de astăzi, când oraşele sunt şi noaptea la
fel de agitate ca în timpul zilei. Încercând să prezinte câte puţin din toate
tehnicile şi subiectele fotografice abordate de Lefrancq, curatorul expoziţiei,
Xavier Cannone, totodată şi directorul Muzeului Fotografiei, ne poartă printre
portrete ale prietenilor artistului, ori printre fotografii „căutate“ ale unor
obiecte sau trupuri (nudurile lui Lefrancq, asemenea sculpturilor antice, apar
adesea lipsite de cap), înfăţişate în decorul sobru al studioului sau,
dimpotrivă, în luxurianţa unei grădini lăsate puţin să se sălbăticească. Ne
poartă printre imagini suprapuse ori fotografii abstracte dominate de
contururi, linii drepte, curbe, întrerupte.
În
cadrul programului pentru familii al MNAR, cei mici au putut, ca un dar de la
Moş Nicolae, să afle cum era fotografia la începuturile ei, cum se făcea ea întâi
pe film şi abia apoi era transpusă pe hârtie, cum arătau aparatele vechi. Şi-au
început vizita şi jocul de la portretul lui Marcel G. Lefrancq, făcut de fiul
acestuia, Michel, fiind călăuziţi cu întrebări meşteşugite pentru a putea
observa toate detaliile. Apoi, copiii au fost provocaţi, mai în joacă, mai în
serios, să descrie o fotografie care le place mai mult, astfel încât ceilalţi
să o poată identifica. Asta i-a obligat să se plimbe prin expoziţie, să
observe, să aibă o reacţie în faţa imaginilor şi să îşi manifeste mai apoi
sentimentele şi creativitatea, prin descrierea făcută prin cuvinte sau desen.
Pentru a încheia, s-au oprit în faţa fotografiilor suprapuse, şi după ce au
reuşit, cu ajutorul imaginaţiei, să le dedubleze pentru a identifica toate
elementele, au realizat ei înşişi, prin desen pe hârtie transparentă, astfel de
colaje. Dovadă în plus că în lumea copilăriei nimic nu este cu neputinţă.
De la
un muzeu ne îndreptăm către altul, mai mic, mai discret, mai puţin cunoscut,
dar având un farmec de necontestat şi o atmosferă de basm, care l-a făcut gazda
potrivită, chiar de Sf. Nicolae, pentru Poveşti
pe hartă. Acesta a fost numele programului organizat pentru cei mici la
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţilor Vechi. Ei au putut astfel să
călătorească într-o lume miraculoasă, plină de personaje fantastice, înconjuraţi
de obiecte care vin la noi adesea dintr-un trecut îndepărtat. Iniţiativa
acestei zile speciale a aparţinut Ambasadei Libanului la Bucureşti şi a
beneficiat de colaborarea ambasadelor Indoneziei şi Danemarcei, a Şcolii
italiene „Aldo Moro“, Cambridge School, Institutului Francez şi a Institutului
Goethe. Cum în Liban sunt oameni care îşi fac din povestit o meserie – o
poveste se poate întinde pe mai multe zile sau săptămâni, realizându-se adesea
şi cu ajutorul publicului ascultător –, organizatorii au dorit să recreeze o
asemenea ambianţă pentru copii, prin prezentarea câtorva din cele mai cunoscute
poveşti ale fiecăreia dintre ţările participante. Aventurile lui Sindbad,
Povestea războinicului Gatotkaca, Pinocchio, Crăiasa zăpezilor, Scufiţa roşie
ori Muzicanţii din Bremen, toate au fost recreate prin lectură, teatru de
păpuşi, improvizaţie, implicarea activă a publicului, în limbile română,
engleză, franceză, germană şi italiană. Pe parcursul zilei s-au desfăşurat şi
ateliere practice, care le-au dat ocazia micuţilor să se joace şi să se împrietenească.
Pentru păstrarea unui nivel bun de energie, s-au putut revigora cu o sumedenie
de dulciuri, specifice ţărilor prezente la eveniment. În felul acesta, un loc în
general sobru a dovedit că poate fi foarte cald şi primitor pentru micii
vizitatori, apropiindu-şi-i pentru mai târziu.