Spre sfârşitul mileniului trecut, la Opera
Naţională din Bucureşti, era aplaudată o foarte reuşită montare cu Elixirul dragostei de Donizetti, în
regia plină de farmec şi umor semnată de Cornel Todea, beneficiind de
interpretarea unor solişti cu glasuri frumoase, ştiinţă a cântului în stil şi
chiar cu un joc adecvat, stârnind valuri de râs în sală, aşa cum au fost
Mihaela Stanciu, Marius Brenciu sau Iordache Basalic. De ce a dispărut din
repertoriul curent, după doar câţiva ani, nu se ştie. Cert este că acum s-a
dorit ca un regizor italian (probabil în cadrul colaborării ONB cu Accademia di
Scala) să pună în scenă o nouă versiune a îndrăgitei opere, de această dată
cântându-se partitura integral, fără „tăieturile“ tradiţionale, ceea ce în
principiu poate fi interesant, fără a aduce însă ceva deosebit (dovadă că acele
„salturi“ făcute în toate teatrele din lume se justifică…). Un alt aspect
surprinzător este faptul că, în afară de Mihnea
Lamatic, bas care îşi reia rolul Dulcamara abordat şi în urmă cu vreo 15
ani, toţi soliştii sunt colaboratori, deşi măcar la premieră un teatru ar fi
normal să prezinte distribuţia „casei“. Mai mult, tenorul Ionuţ Hotea este încă student, Nemorino fiind, de fapt, primul său
rol important (şi foarte solicitant), dar mizând pe datele sale naturale,
foarte generoase, tânărul tenor a reuşit să rezolve partitura, stârnind chiar
aplauze la finalul ariei în care instinctul l-a condus către o interpretare de
real succes; adevărul este că s-a detaşat din întreaga distribuţie, nu doar
prin calitatea glasului liric, ci şi prin maleabilitate, dezinvoltură şi o
anume expresivitate vocală, dar „licenţele“ sau aproximaţiile de tempo (şi nu
numai) trădează şi lipsa de experienţă şi tendinţa de a-şi urma linia proprie,
independent de cerinţele dirijorale, ceea ce a creat destule dezechilibre. Un
aspect care s-a regăsit însă destul de frecvent de-a lungul spectacolului în
care soprana Ioana Mitu s-a străduit
să parcurgă rolul Adina cu mult curaj şi ambiţie, efortul deosebit determinând,
mai ales către final, accentuarea stridenţelor în acut şi coloraturi
aproximative. Iar Şerban Vasile – la
debut, ca şi colegii săi – a parcurs rolul Belcore corect dar fără relief,
lipsindu-i şi lui culorile, nuanţele, accentele expresive, aproape totul
cântându-se în forte, deşi Donizetti înseamnă… altceva.
Cât priveşte montarea concepută de Marco Gandini, este schematică, nu
creează relaţii între personaje, nu conturează prototipuri şi situaţii (care ar
trebui să fie măcar amuzante, dacă nu comice), totul se desfăşoară pe orizontală,
în actul I corul stă practic nemişcat, iar în ultimul act se agită cam fără
rost, fiecare solist evoluând probabil conform propriilor reacţii, plimbându-se
şi gesticulând tot fără rost. Decorurile-panouri şi costumele din primul act
sunt încărcate cu inimioare, buze rujate şi „panseuri“ despre amor, iar
costumele… cam tot aşa, rezultatul fiind o imagine încărcată, dar mai ales
pierderea (sau „înghiţirea“) personajelor în desenul acelor panouri cu care… se
confundă (scenografia Adriana Urmuzescu).
În actul următor, totul se colorează, există chiar şi un curcubeu (care poate
avea însă şi alte conotaţii…), Dulcamara apare în „ecranul“ unui „televizor“,
anticipat poate, de proiecţiile inutile pe un ecran lateral, dar ideea este
abandonată rapid, pentru că iese din acel cadru şi descoperim că în spatele
„televizorului“ îşi are, de fapt, depozitul de „medicamente“ miraculoase. În
micul rol Gianetta a apărut soprana Rodica
Vică, lumina a rămas mai tot timpul difuză (schimbând pe fundal tonurile de
roşu, verde, galben etc.), deşi din partea unui light-designer italian – Virginio Levrio – ne aşteptam la o adevărată
demonstraţie de virtuozitate.
Corul a sunat bine (pregătit, de o jumătate
de veac, de acelaşi entuziast şi dăruit Stelian
Olariu), orchestra a cântat destul de corect, iar la pupitru Ciprian Toderaşcu s-a străduit să
echilibreze relaţia fosă-scenă, spectacolul decurgând fără accidente majore, aşa
încât, deşi nimeni nu s-a amuzat de-a lungul celor aproape trei ore (singurul
moment „hazliu“ fiind generat de chiloţeii cu inimioare purtaţi de Nemorino…),
la final s-a aplaudat şi chiar s-a fluierat ca la stadion (nu pentru a
protesta, ci… invers); mulţi spectatori şi specialişti (dar deloc… „purişti“)
plecând însă la pauză…
Astfel, ONB a oferit cea de-a doua producţie
a stagiunii, la fel de muncită şi plină de bune intenţii ca şi precedenta, dar
– coincidenţă sau nu – la fel de fadă, fără o interpretare reală, fără nerv şi
umor. De ce s-a înlocuit o montare cuceritoare cu o alta plată şi simplistă?
Probabil pentru a aduce „noul“ şi pe la noi… Mă întreb dacă şi în Boema pe care o va regiza la Scala, în
toamnă, cel prezentat ca fiind asistentul lui Zeffirelli va merge pe o linie
similară.
