Eminescu ar fi
suferit de tulburare bipolară, nu şi de sifilis, iar moartea i-a fost provocată
de tratamentul cu mercur. Cel puţin acestea sunt concluziile unei noi cercetări
pe tema bolilor şi morţii lui Eminescu, prima în abordare multidisciplinară
realizată de medicii români pe baza documentelor disponibile. Studiul a fost
publicat sub forma cărţii „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale
eminescologilor“, apărută la editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,
la jumătatea lunii ianuarie a.c. Editura pregăteşte acum a doua ediţie a cărţii,
îmbunătăţită.
Volumul este
rezultatul invitaţiei pe care Fundaţia, prin acad. Eugen Simion, a adresat-o
Academiei de Ştiinţe Medicale de a-l apăra pe Eminescu într-un proces imaginar.
„Aveam obligaţia morală de a accepta acest demers pentru a încerca să
recompunem faptele. Şi am făcut-o dintr-o ipoteză strict medicală, fără a intra
în chestiuni legate de politica vremii, chiar dacă în carte e descris şi
contextul istoric şi politic. Acest context este important, pentru că putea
avea un rol în declanşarea maladiei de care suferea Eminescu. Dar concluziile noastre
au fost strict medicale“, a spus prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele AŞM, la
întâlnirea medicilor-autori de la începutul lunii februarie, la sediul Fundaţiei.
Mihai Eminescu a
murit în dimineaţa de 15 iunie 1889, la Bucureşti, în sanatoriul de boli
nervoase al doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor. Se pare că a murit prin
stop cardiac, singur. În 1883 primise diagnosticul de alienaţie mintală de formă
maniacală din partea a doi medici: dr. Alexandru Şuţu şi dr. Obersteiner din
Viena. După externarea din sanatoriul vienez şi revenirea în ţară, boala care părea
vindecată recidivează – element caracteristic pentru o evoluţie ciclică a unei
maladii bipolare, şi foarte puţin specific unui sifilis nervos, care evoluează
progresiv spre faza finală. Totuşi, Eminescu primeşte în ţară şi diagnosticul
de sifilis, pentru care e tratat cu mercur, mai întâi de doctorul Iszak, la
Botoşani, apoi la sanatoriul de lângă Odessa; mai întâi prin aplicare externă
(frecţii) şi fumigaţii, ulterior şi injectabil. După moartea sa, părerea cea
mai larg răspândită a fost că nebunia şi moartea i-au fost cauzate de sifilis,
ipoteză care a beneficiat de susţinere şi din partea criticului George Călinescu.
Sunt foarte puţine argumentele medicale care ar putea susţine acest diagnostic,
a spus profesorul Irinel Popescu, argumente de conjunctură fiind frecvenţa
bolii în epocă şi mediul boem în care trăia poetul. O altă ipoteză lansa ideea
că Eminescu ar fi fost, de fapt, asasinat, pe baza adversităţii reale din epocă
la adresa poetului, a subliniat acad. Eugen Simion.
Două cărţi importante
au combătut între timp diagnosticul de sifilis în cazul lui Eminescu. Prima
este cea din 1972 a doctorului Ion Nica, neurolog şi neurochirurg, care a
lansat în premieră ipoteza maladiei bipolare. A urmat în 1997 „Despre moartea şi
boala lui Eminescu“, lucrarea dr. Ovidiu Vuia, anatomopatolog cu specializare
în sistemul nervos central. Lucrarea a reluat ipoteza doctorului Nica, plecând
de la aceleaşi premise, cu un diagnostic final nuanţat, dar în esenţă tot de
maladie bipolară. Ce aduce nou cartea editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă
şi Artă este abordarea multidisciplinară. Este rezultatul cercetărilor bazate
pe dovezi indirecte realizate de un grup de medici de specialităţi diferite:
psihiatrie – prof. dr. Dan Prelipceanu, toxicologie – acad. dr. Victor Voicu,
cardiologie – prof. dr. Eduard Apetrei, chirurgie – prof. dr. Irinel Popescu,
ORL – dr. Codruţ Sarafoleanu, neurologie – conf. dr. Bogdan O. Popescu, medicină
legală – prof. dr. Vladimir Beliş, dermatologie – prof. dr. Călin Giurcăneanu,
istoria medicinii – prod. dr. Octavian Buda. Medicii au subliniat că au ajuns
la o concluzie pe baza datelor disponibile şi pe care nu o pretind a fi
definitivă.
Acad. dr. Victor
Voicu consideră că, în cazul Eminescu, există
foarte multe elemente care ţin de non-diagnosticul de lues, iar acestea sunt
enumerate în carte. De exemplu, Eminescu avea un scris coerent, frumos, avea o
vorbire coerentă, nu a avut tulburări motorii majore decât târziu, când intoxicaţia
cu mercur trebuie să fi devenit importantă. De asemenea, paralizia progresivă
din lues nu prezintă perioadele de remisiune pe care le avea Eminescu. De fapt,
din punct de vedere motor, el avea doar nişte tulburări ataxice care ţin de
agresivitatea intoxicaţiei cu mercur. „În plus, autopsia poetului nu a găsit
nici gome cerebrale, nici atrofie cerebrală, nici modificarea şanţurilor
cerebrale, caracteristice sifilisului“, a subliniat şi prof. dr. Vladimir Beliş,
fostul director al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“.
Luesul a beneficiat
de un tratament curativ şi netoxic începând cu anul 1909 – Salvarsanul pe bază
de arsenic al germanului Paul Ehlrich. Tratamentul extern cu mercur
sensibilizează organismul, iar dacă i se adaugă şi un tratament cu mercur
injectabil, poate deveni letal. Se pare că Eminescu a făcut astfel de
tratamente şi în ţară, şi la un sanatoriu de lângă Odessa. Nu se poate exclude
că stopul cardiac care l-a ucis în 1889 a fost urmarea unui tratament
injectabil cu mercur, a menţionat prof. dr. Irinel Popescu.
Ipoteza centrală rămâne
cea de maladie bipolară, tulburare maniaco-depresivă. Contextul epocii a fost
un factor stresant, a subliniat preşedintele AŞM. Eminescu era în contradicţie
cu politica oficială de la vremea respectivă şi există date şi că ar fi fost
urmărit. De asemenea, contradicţia între o personalitate de anvergura poetului şi
cercul strâmt în care trăia a fost încă un motiv de conflict, care n-a ajutat
evoluţiei bolii, ba dimpotrivă. „Cu o intuiţie, după mine, remarcabilă, Titu
Maiorescu a spus că la Eminescu, cauza bolii este intrinsecă, nu este o boală
provocată de ceva din afară“, subliniază profesorul. În plus, au existat şi
semne premonitorii: „Eminescu însuşi spunea înainte de 1883 «Eu cred c-am să
înnebunesc, vă rog să aveţi grijă de mine.»“ Acest fapt este perfect plauzibil.
Pacientul cu tulburare bipolară simte când se apropie episodul psihotic şi
uneori, înainte de a-şi pierde discernământul – deşi e posibil să nu şi-l piardă
complet –, vine singur sau însoţit şi solicită internarea, a explicat în
continuare profesorul Dan Prelipceanu, medic primar psihiatru în cadrul
Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia“ din Bucureşti. Tot el
remarcă modul în care observaţiile de mare fineţe ale lui Caragiale, ale lui
Maiorescu, Slavici şi soţiei lui Slavici confirmă diagnosticul de tulburare
bipolară. Din păcate însă, în 1883, când a început să fie evaluată boala
poetului, conceptul de maladie bipolară nu pătrunsese bine în România. Profesorul
Prelipceanu reaminteşte că prima ediţie a compendiului de psihiatrie al lui
Emil Kraepelin a ajuns la noi de abia în 1890 (ironic, el a fost publicat în
Germania în 1883). Ciclotimia, adică tulburarea cu alternare de dispoziţie care
poate evolua spre tulburare bipolară, era definită încă din anii ’50–’60,
„francezii având ideea extraordinară de a unei manifestări psihice diametral
opuse“. Pe vremea aceea însă, se opera cu concepte relative, iar psihiatria nu
beneficia de un statut egal între specialităţile medicale. Diagnosticul de
manie cu idei delirante pe care l-a primit Eminescu în 1883 s-ar fi încadrat
azi cu maximă precizie, după cum psihiatrul a demonstrat în carte, în cel de
tulburare bipolară cu episoade psihotice şi depresive, o boală cu un prognostic
mai bun.
Şi dacă Eminescu nu a
fost sifilitic, dar a fost „nebun“, înseamnă că opera lui stă sub semnul
„nebuniei“? Este întrebarea pe care a lansat-o retoric profesorul Prelipceanu,
subliniind folosirea cuvântului „nebun“ între ghilimele, pentru că este
„profund neadevărat, neetic şi inuman să îl foloseşti“. Valoarea operei sale nu
are nicio legătură cu ceea ce psihiatrii, sociologii şi psihologii numesc
stigma „nebuniei“, şi asta nu pentru că ar fi fost scrisă în cea mai mare parte
anterior debutului bolii, la vârsta de 33 de ani. „Cum ar fi să spunem că
tablourile lui Van Gogh nu ar mai valora milioane doar pentru că au fost
pictate într-o perioadă cu episoade psihotice?“
La finalul
întâlnirii, acad. Eugen Simion i-a anunţat pe cei prezenţi de intenţia Fundaţiei
de Ştiinţă şi Artă de a se implica în transformarea unei clădiri de lângă
sanatoriul Mărcuţa, din Bucureşti, unde a fost internat Eminescu, în muzeu şi
centru de cercetare Mihai Eminescu.
