Romanul românesc contemporan este, de când
cu libertatea de a cuvânta în lumea celor care (totuşi!) mai cuvântă, într-o
aiuritoare rătăcire, cu personaje greu încadrabile în statutul de om, vag gânditoare,
cu un limbaj redus drastic la vreo două sute de cuvinte şi acestea repetabile până
la greaţă.
Nu, desigur, nu-i vina lor! Există din păcate
şi fiinţe umane la naşterea cărora parcele (divinităţile acelea responsabile cu
alegerea destinului omului muritor) vor fi fost în grevă sau, pur şi simplu, îşi
vor fi terminat rezerva de daruri care ţin de limbaj. Dar scriitorii?!
Cu
aceste nedumeriri, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr o autoare de romane
foarte bine structurate – temă, tipologii umane, frază, problematică, arc
tensional, logică, bună cunoaştere a mediului care serveşte de loc, într-un
timp în care acţiunea este urmărită cu interes crescând. Numele ei: Mariana Cenea, psiholog de formaţie,
medic, scriitoare născută, nu făcută după moda ultimilor douăzeci de ani când
tot românul, luând de bună zicerea veche cum că „s-a născut poet“ (că doar străbunii
cei cuminţi nu puteau să spună despre progeniturile lor că „s-au născut prostănaci“),
a forţat lumitele cumintelui dar şi s-au vrut scriitori cu nume cocoţat pe-o
carte.
Atentă
observatoare a omului (a oamenilor între care trăieşte, cu care intră în
contact prin chiar profesia sa), scriitoarea realizează o adevărată frescă a
lumii de la frontiera Porţilor de Fier de la Dunăre cu problemele generate de
toate câte locul acela arată că România nu este chiar un sat fără câini şi că
noile hoarde bânduite de nomadism nu tocmai inocent trebuie să dea socoteală de
nesocotinţele pe care le generează (Eveniment
la frontieră, Ed. Detectiv, 2009; Dublu
eveniment la frontieră, Ed. Detectiv, 2011).
Ai spune că nimic nou sub soarele scrisului,
că, după ce un Balzac a „făcut concurenţă stării civile din Franţa timpului său,
o altă „comedie umană“ nu mai poate ajunge la amploarea pe care i-a dat-o
amintitul autor.
Dar Mariana Cenea nu concurenţă lui Balzac îşi
propune să-i facă. Ea şi-a ales o lume bine cunoscută nouă tuturor, dintr-un
spaţiu geografic bine cunoscut ei, cu personaje care „migrează“ de la un roman
la altul cu istorii care se întrepătrund, se întregesc, se limpezesc – mozaic
de vieţi-destine, mozaic de chipuri umane, de oameni-neoameni, de realităţi
sociale nu tocmai roz dintr-un timp în care Europa îşi întinde flamura peste naţiuni
buimace de atâtea neînţelesuri când binele şi răul nu mai au ştiutele măsuri şi
repere, când adevărul deranjează foarte, iar minciuna zburdă în straie de
normalitate. Doar ea, dragostea, ştie să restabilească echilibrul într-o lume
nebună, nebună, nebună, închinătoare la zeul ban.
Dispărea-vor frontierele pe planeta albastră?
O fi bine? O fi rău? Să mergi oriunde te mână visul de copil hrănit cu hărţi şi
stampe (internetul le suplineşte cu insolenţă) nu-i rău deloc dacă nu uiţi că
undeva, în lumea asta mare, există un loc numai al tău (măcar acela în care
odihnesc străbunii). Dar dacă ne vom trezi etern rătăcitori pe un pământ unde
nu mai există nici măcar sensul vorbei „acasă“?
Scriitoarea
Mariana Cenea este o voce distinctă în corul celor care mai cuvântă, o prezenţă
de care va trebui să se ţină seama la frontierele scrisului, ba chiar şi în
cetate.