În ciuda ploii torenţiale şi a vântului care
făcea ca frigul să devină greu de suportat la sfârşit de mai, melomanii bucureşteni
au ieşit totuşi din case dar au avut o mare dilemă: să se îndrepte către Operă
sau către Ateneu? Pentru că, din păcate, în acelaşi timp se derulau adevărate
evenimente, pe care nimeni nu ar fi trebuit să le rateze.
La Opera Naţională, după mulţi ani de absenţă,
a reapărut, în spectacol, soprana Anda-Louise Bogza, aplaudată la Viena şi la
Roma, la Tokio şi la Arena din Verona, la München şi la Florenţa, apreciată şi
de publicul nostru, de-a lungul vremii, în Toscasau Aida, iar acum, în fine, şi
în Nabucco. Glasul său superb, amplu şi
învăluitor, fără urmă de stridenţă sau excese de intensitate, dar cu o
expresivitate perfect adaptată trăirilor personajului pe care îl întrupează,
temperamental artistic şi muzicalitatea deosebită, s-au regăsit din plin
într-un rol dificil şi solicitant, pentru multe soliste chiar riscant. Nu şi
pentru artista formată la Bucureşti, dar stabilită la Praga, unde este solistă
de marcă a Operei, frecvent invitată în teatre de primă importanţă. Am
ascultat, în sfârşit, o Abigaille aşa cum ne doream, cu o interpretare
inteligentă, gradată şi logic condusă până la ultima suflare a eroinei,
încântând şi de această dată prin frumuseţea cu care ştie să cânte, alternând
exploziile strălucitoare cu sensibilitatea momentelor în piano, răsplătită de
spectatori cu aplauze şi ovaţii entuziaste. Din fericire, întreaga distribuţie
a fost echilibrată, cu voci generoase şi în general dublate de capacitatea (sau
măcar intenţia) de a creiona stări şi reacţii credibile, aşa încât am trecut cu
vederea cele câteva „accidente“, ascultându-i din nou pe basul craiovean Sorin
Drăniceanu şi tenorul clujean Cristian Mogoşan, alături de baritonul Ştefan
Ignat, Oana Andra, Marius Boloş, Valentin Racoveanu sau Dorina Cheşei. Am
admirat – pentru a câta oară? – corul impecabil (pregătit de o viaţă de
maestrul Stelian Olariu), evoluând într-o montare semnată, în anii ’80, de Hero
Lupescu, păstrând încă monumentalitatea gândită atunci, cu relaţii între
personaje destul de nuanţate. Baletul a fost corect dar „cuminte“ (coregrafia
Doina Andronache), iar soliştii Mădălina Slăteanu, Vicenţiu Popescu şi Raul
Oprea nu au avut secvenţe foarte ofertante, integrându-se însă, într-un demers
artistic omogen. Un rol esenţial în acest sens a avut şi orchestra, care a
sunat dens, curat, cu planuri expresive bine dozate, cu solouri îngrijite, dar
mai ales s-a simţit prezenţa la pupitru, după câţiva ani de aşteptare, a
dirijorului Răsvan Cernat, a cărui experienţă şi-a spus cuvântul tocmai în
coordonarea riguroasă între fosă şi scenă, în precizia atacurilor şi a intrărilor,
în supleţea
discursului, astfel încât nu am suferit din cauza decalajelor –
cvasipermanente în reprezentaţiile ONB – şi am urmărit un spectacol în adevăratul
sens al cuvântului. Să sperăm că revenirile din acea seară constituie reluarea
unor colaborări de lungă durată. Şi chiar „contractul onorific“, înmânat, la
final, Andei-Louise Bogza, de către consilierul muzical Mihai Cosma, din partea
directorului Răzvan-Ioan Dincă, ne-a dat speranţa că vom reasculta cât de
curând o solistă cu glas de aur, îndrăgită şi prea rar ascultată până acum de
iubitorii noştri de operă.
A fost o seară aparte şi pentru că, înainte
de ridicarea cortinei, în foaier, a avut loc sărbătorirea sopranei Maria Slătinaru-Nistor,
o voce superbă a deceniilor trecute, cu o carieră punctată de Grigore
Constantinescu şi reflectată în fotografiile-tablou cuprinse în expoziţia ce va
rămâne deschisă până la mijlocul lunii iunie.
Iar dacă opera verdiană a fost dedicată
Ambasadei Italiei „cu prilejul Festivalului italian 2013“, la Ateneu s-a desfăşurat
un concert impresionant, de „Ziua Recunoştinţei“, oferit de minunatul ansamblu
Violoncellissimo, creat de inegalabilul Marin Cazacu (mare parte dintre membri
fiindu-i studenţi, din generaţii foarte diferite), reunind pe podium o sută de
violoncelişti din întreaga ţară, cântând, în diverse „formule“, sub bagheta lui
Cristian Mandeal, propunând pagini celebre, foarte accesibile dar de mare efect
(incluzând şi aranjamente sau adaptări), interpretate excepţional de artişti –
solişti de cotă. Muzicienii şi-au demonstrat valoarea în lucrări de Dimitrescu,
Popper, Albinoni, Mozart, Piazzolla, Orff, Barber, Şostakovici sau Păutza, spre
bucuria celor care au „înotat“ prin ploaie pentru a se bucura de muzica bună în
tălmăcirea unui ansamblu inedit, dar de o calitate cum rar se poate asculta la
noi sau în lume.
La ce să renunţi? Ce să preferi? Greu de răspuns.
Iar dilema... de nerezolvat a determinat parte dintre melomani să alerge de la
o sală la alta, pentru a asculta, fie şi fragmentar, ambele evenimente, într-o
„concurenţă“ care demonstrează că se poate să avem repere irezistibile şi în
stagiunea curentă.
