Newsflash
Cultură

Exerciţiu de înţelepciune

de Elena SOLUNCA - feb. 12 2010
Exerciţiu de înţelepciune

Ecleziastul scria că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer“ şi continuă cu enumerarea unor opuşi inseparabili – naştere şi moarte, dărâmare şi construcţie, iubire şi ură, război şi pace ş.a. „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.“ De aici acea „deşertăciune a deşertăciunilor“ traversează secolele cu care omul nu se poate împăca pornind în căutarea înţelepciunii prin „învolburarea“ vremilor. Cum trăim într-o asemenea „învolburare“? (...)

     Acad. Mircea Maliţa îi caută rosturile şi sensurile în noua sa carte MINTEA CEA SOCOTITOARE, apărută recent la Editura Academiei Române, într-o analiză de elegantă probitate intelectuală şi morală. Titlul ia fost inspirat de Dimitrie Cantemir, care, în „Divanul“, se referea la gândirea raţională ca la „socoteala minţii mele, lumina dinăuntrul capului“. Citind-o, ne-am amintit de Glossa lui Mihai Eminescu: „Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/Te întreabă şi socoate.“ S-a înfiripat acest volum de eseuri şi din întrebările tinerilor dornici „să îşi croiască un rol demn şi util“. Iată câteva: Este omul un animal raţional? Atunci de ce se fac atâtea greşeli în economie sau în politică? Este istoria bună la ceva? Atunci de ce se repetă greşelile trecutului? Cât de utilă este schiţarea unor obiective realizabile şi dezirabile? Este în stare omenirea să-şi vindece crizele? Ne aşteaptă oare un dezastru final? Dacă raţionalitatea nu e de ajuns, care ar fi rolul înţelepciunii? ş.a. O adevărată avalanşă de întrebări la care încă s-ar mai putea adăuga şi care, asociate cu răspunsurile-eseu, sunt un real exerciţiu de înţelepciune, ca rodnică întâlnire dintre îndoială şi certitudine, neostenită căutare a armoniei şi echilibrului, folosind măsura deopotrivă ca un concept cantitativ şi calitativ.
     Eseurile oarecum disparate sunt rânduite pe patru secţiuni tematice coerente – Mintea senină, Metaforele minţii, Mintea învolburată şi Privind înainte – iar gânditorul şi profesorul Mircea Maliţa urmăreşte un fir al Ariadnei, pornind de la situaţia de criză generată de mintea care nu a „socotit“ bine şi, în consecinţă, tot ea caută şi găseşte soluţii. Totul pleacă şi se întoarce la minte ca într-un cerc desluşit a fi când vicios, când virtuos. În această situaţie e necesar să cercetăm cum lucrează mintea oamenilor împărţiţi în categorii: înţelepţi, raţionalişti şi inteligenţi, căutând, pentru început, un călcâi al lui Ahile pentru fiecare. Astfel, „raţionaliştii au judecată impecabilă, dar, când pornesc de la premise false, eşuează“, cum o arată atât de numeroasele prognoze care nu se confirmă. Dacă înţelegem inteligenţa ca acea „capacitate a omului de a se descurca prin orice mijloace“, atunci o vedem pândită de derapaje neaşteptate şi dăunătoare. Aşa s-a făcut că de la celebrul homo sapiens, apoi sapiens-sapiens, homo faber, economicus, esteticus, ludens s-a ajuns la „homo fraudens“ atât de întâlnit în lumea de astăzi şi cu care autorul pare a se afla într-o necontenită gâlceavă. Înţeleptul este prezent în fiecare pagină, în diferite ipostaze – când erudit profesor, când subtil analist sau diagnostician de mare fineţe, înzestrat cu o artă a problematizării în orizontul necesităţii, posibilului şi dezirabilului.
     Matematicianul, diplomatul, viitorologul şi eseistul Mircea Maliţa găseşte în metaforă o cheie pentru cunoaştere şi analizează pe larg mintea ca oglindă, ca vas, ca atelier, ca bricolaj într-o dreaptă cumpănire a variilor aspecte care să explice atât de complexa funcţionare a minţii, mereu rămânând ceva ce nu poate fi cuprins. De prin a doua jumătate a secolului trecut, odată cu dezvoltarea calculatoarelor, s-a impus metafora minţii ca maşină de calcul, sau a „minţii socotitoare“ ce e reperată încă departe în istoria gândirii ca însemnând a calcula şi a gândi. Ideea unificatoare este că atât creierul, cât şi computerul prelucrează informaţia primită, iar progresul calculatoarelor şi a cunoaşterii felului cum funcţionează mintea menţine în actualitate această metaforă. Mai mult, „cultivarea metaforei minţii ca maşină de calcul (cu accent pe cea dintâi) va scoate în evidenţă ceea ce poate fi transferat (limbaj, mecanisme, procese) de la una la alta, dar şi ceea ce este specific fiecăreia în parte“ şi „fiecare adâncire a analogiei lărgeşte şi perspectiva diferenţelor“. Dând cezarului ce este al cezarului, nimic mai mult, această metaforă este temeiul „unei colaborări în care calculatorul va fi asistentul minţii socotitoare şi un suport mai bun activităţii intelectuale“.
     După „Metaforele minţii“, care ne-au situat într-o lume a problemelor deschise una spre alta însă oarecum senină, partea a III-a, „Mintea învolburată“, este cea mai provocatoare, pregătindu-ne să înţelegem de unde şi cum putem privi înainte. Aici îl întâlnim pe homo fraudens, principalul factor al crizei şi autorul se întreabă parcă retoric: „Pierde oare Sapiens în confruntarea cu Fraudens?“. Homo fraudens se simte în largul său în condiţiile dominării existenţei virtuale cu noile sale mituri care nu ajută nici la înţelegere, nici la stabilirea vreunei ordini a valorilor, ci la dezlănţuirea unui haos. Şi dacă „bietul om e sub vremuri“, oare trebuie să aşteptăm un timp al construcţiei unei ordini? Şi ce ne rămâne de făcut în acest timp. Kant ne-a dat trei întrebări fundamentale: Ce pot să cunosc? Ce trebuie să fac? Ce îmi e îngăduit să sper? Pentru prima întrebare, răspunsul se conturează printr-o reevaluare a trecutului prin prisma problemelor prezentului. La a doua întrebare, răspunsul este mai dificil într-un timp în care valoarea este surghiunită când de informaţia orchestrată de interese, când de efemerele mode care dau „învolburării“ accente groteşti. Pare că imperativul a devenit privilegiul celor ce deţin o anume putere şi omul de ştiinţă face scenarii încercând să atragă atenţia asupra şanselor discretizate ale crizei şi, nu o dată,
zadarnic.
      Încercări de a face analize comparative cu alte crize, mai apropiate sau mai depărtate, au arătat ceea ce este la nivelul bunului-simţ în sens cartezian – ea diferă „ca intensitate şi ca răspândire şi ca profil propriu“. Cauzele sunt în tulburarea minţii factorilor de decizie şi curentele de gândire care au intoxicat atmosfera timpului, omul devenind, într-un fel, victima propriilor sale fantasme. Şi dacă nu ştim ce trebuie să facem, măcar să înţelegem ce am putea face. Pentru asta, autorul face un recurs la gânditori de referinţă, îi analizează critic subliniind îndreptăţirea cu care au fost analizate cauzele, fără ca unul dintre „tratamente“ să-şi poată revendica eficienţa. În spirit european, omul de ştiinţă şi gânditorul a optat pentru elaborarea unor scenarii şi aici măiestria lui Mircea Maliţa este mai bine pusă în evidenţă dacă ţinem seama de lucrările anterioare – de la „Aurul cenuşiu“ şi „Idei în mers“ la „Zece mii de culturi şi o singură civilizaţie“ sau „Între război şi pace“. Aceasta, fiindcă fiecare dintre scenarii este construit pe o foarte temeinică analiză a datelor aduse la zi, a diferitelor concepţii, a tendinţelor existente şi a ceea ce poate oferi teoria modelelor. Anticiparea prefigurează răspunsul la ce ar trebui făcut pentru a ne fi îngăduită speranţa. Exerciţiul de înţelepciune atinge virtuozitatea, pentru că autorul nu se declară deschis partizanul niciunui scenariu, însă oferă o perspectivă deschisă de o certitudine: „Mintea umană are resurse dovedite pentru anumite corecţiuni sociale şi politice majore, ale fiecărui om în parte. Temele în care se duce lupta cu complexitatea sunt fascinante. Apelul lor la imaginaţie şi raţiune este irezistibil. Ce vreme propice pentru generaţiile noi!“. Ele au puterea de a repera şi lupta cu noii idoli (ca orice idoli) şi, prin ei, omenirea „să intre în posesia durabilă a cheii de supravieţuire pe o planetă mai curată şi mai sigură, cu mai multă satisfacţie şi demnitate“. Să-mi fie îngăduit să adaug ceva de care pare că s-a cam uitat. Lecţia „Micului Prinţ“: „Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede“. Venită cine ştie de unde, floarea lui, cultivată cu grijă, fără a uita nicio clipă că „suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim”. Altfel, s-ar putea ca, dintr-odată, „toate stelele să se stingă“.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe