Boyhood nu a câştigat
Oscarul pentru cel mai bun film şi nici pentru regie, dar multă lume îl vedea
favorit. Un experiment special, un film tandru, autentic – aşa spun oamenii
industriei despre filmul care a fost realizat pe parcursul a 12 ani, cu aceiaşi
actori care au îmbătrânit odată cu personajele pe care le interpretează. L-am văzut
cu o seară înaintea Galei. Atât de tare m-a dezamăgit, încât am scris despre
el.
Un băieţel cu chip rotund şi ochi albaştri priveşte
cerul, din iarbă, iar pe fundal, vocea solistului de la Coldplay cântă Yellow. Aşa se deschide Boyhood. În acel moment, am avut senzaţia
că filmul n-o să-mi placă. Vedeţi, piesa „Yellow“ a fost lansată în 2000, când
solistul Chris Martin nici nu visa la Gwyneth Paltrow. Între timp, cei doi s-au
căsătorit, au avut copii, s-au despărţit – „consciously uncoupled“ –, Coldplay nu mai e pe val. Viaţa şi-a urmat
întorsăturile. Însă regizorul texan Richard Linklater a urmărit o idee timp de
12 ani: a filmat, cu aceiaşi actori, viaţa unei familii formate din băieţelul
Mason, sora lui, Samantha, mama lor – în interpretarea foarte bună a Patriciei
Arquette, Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar – şi tatăl – Ethan
Hawke. Ideea nu e nouă şi, dacă m-aş fi interesat în prealabil, aş fi aflat că
Linklater a făcut şi „Before Sunset“, „Before Sunrise“ şi „Before Midnight“. Şi
acolo, personajele sunt urmărite în timp, în jocul aceloraşi actori, de data
asta Ethan Hawke şi Julie Delpy. Instinctiv, am refuzat să văd mai mult de
primul episod al trilogiei.
Revenind la Boyhood,
regizorul a filmat în cei 12 ani şaptesprezece ore de material, la care
probabil că i-a fost greu să renunţe. Şi aşa a rezultat un film lung, de 2 ore şi
40 de minute, corect, coerent, dar... Cred că aş fi urmărit cu mult mai multă plăcere un documentar despre cum
s-a schimbat viaţa Patriciei Arquette în cei 12 ani. Sau cum a trăit cu adevărat
Ellar Coltrane, băiatul ale cărui trăsături 
rotunde se ascut, de la 6 ani la
18, „ca lupta de clasă“. Şi evoluţia lui Mason e credibilă, dar cumva regizorul
ne oferă o schemă de evoluţie. Văzând filmul, nu am putut scăpa de senzaţia de
proiect artificial, inutil, sub pretextul veridicităţii pe care i-o dau
interpreţii. Poate că de vină e şi coloana sonoră. De exemplu, la un moment dat
se aude Sheryl Crow cu „Soak up the sun“ (anul 2002) – o manieră didactică de a
fixa momentul în timp, cu complicitatea spectatorului siderat.
A nu se înţelege că filmul nu are părţile lui bune, cum
ar fi modul subtil în care urmăreşte transformarea lui Mason din copil vorbăreţ
în copil tăcut, pentru ca la un moment dat să vorbească din nou, când pare că şi-a
găsit locul. Cum ar fi discuţiile cu tatăl său – ireal de condensate –, sau
scenele din casa profesorului, cu indiciile care se adună până când explodează şi
jocul foarte bun al actorului Marco Perella. Sunt momente frumoase mai ales în
a doua jumătate a filmului, când dialogurile şi tăcerile adolescentului Mason
devin mai interesante. Dar ele ajung la un privitor care aproape a murit, între
timp, de plictiseală. Sau poate că mi-am pierdut bunăvoinţa de-a mă lasă purtată
în butoaie cu „melasă“, cum reuşeau să facă filme cu ritm lent sau filme despre
maturizare.
Richard Linklater este un autodidact, după cum ne spune
imdb.com, şi a făcut acest film din pasiune. A stabilit împreună cu Ethan Hawke
că, dacă i se întâmplă ceva în cei 12 ani, actorul va prelua regia. Boyhood a convins juriul Globului de Aur
să îi ofere premiul pentru cel mai bun film şi pentru regie. E doar un film.
Dacă vreţi un pic de magie sau de realism curat, consideraţi-vă avertizaţi şi căutaţi-le
în altă parte. Dacă nu, vedeţi-l.
