Cuvântul „Paşti“ provine de la ebraicul „pasah“, care înseamnă trecere, respectiv trecerea lui Moise şi a poporului evreu prin deşert, în urmă cu 1500 de ani î. H. din robia egipteană spre ţara Făgăduinţei. Însuşi Mântuitorul a folosit cuvântul Pascha atunci când a spus ucenicilor săi: „ştiţi că peste două zile va fi Pascha şi Fiul Domnului va fi dat să fie răstignit“ (Matei XXVI, 2,17). Iar ucenicii au întrebat întrebuinţând acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-ţi pregătim să mănânci de Pascha“ (Matei, XXVI,17).

„Paştile“ la care se referea aici atât Mântuitorul, cât şi ucenicii Lui, sunt Paştile iudaice, instituite de Moise.

Cu acest nou sens, vechiul termen evreiesc  Pascha trece în limba greacă, folosită de primii creştini şi de cărţile Noului Testament, prin transcriere. Se pare că, până în secolul al V-lea, acest termen indica mai ales patimile şi moartea Domnului şi nu atât serbarea Învierii lui. Din secolul al V-lea, termenul de Paşte indica serbarea Învierii Domnului, care în latină echivala cu expresia Dominica Resurrectionis. 

Dintre limbile moderne, am aminti limba română, care prin intermediul greco-bizantin foloseşte pentru serbarea Învierii Domnului cuvântul „Paşti“, transcriere a termenului grecesc. Din acelaşi termen provine şi termenul francez „Paques“, iar în limba rusă termenul de „Pasha“.

Trebuie  observat că diferiţii termeni prin care este numită în multe limbi sărbătoarea „Învierea Domnului“ sunt de provenienţă pur creştină şi, filologic vorbind, desemnează un aspect sau altul legat de această sărbătoare atât de însemnată pentru creştini.

Este greşit ca sărbătoarea Paştilor să fie considerată numai Învierea Domnului. Vechii creştini înţelegeau prin Paşte nu doar Învierea, ci şi Cina şi Patimile Domnului.

Etimologia semită a numelui este evidentă, ebraicul „pesach“ şi aramaicul „pasha“ indicând ideea de trecere cu aluzie la faptul că Dumnezeu „a trecut“ peste casele evreilor aflaţi în robie, cruţându-şi astfel poporul de pedepsele date egiptenilor, amintind totodată şi de trecerea minunată a evreilor prin Marea Roşie.

Cuvântul grecesc „pascho“ este un verb ce desemnează suferinţa, prin aceasta indicând faptul că mântuirea a fost posibilă numai prin jertfă şi prin dragostea supremă a Mântuitorului Hristos.

„Regula Paştelui“ a fost adoptată în anul 325 d. H., la Conciliul de la Niceea, convocat de împăratul Constantin. Reprezentanţii conciliului au stabilit ca Paştele să fie sărbătorit în prima duminică după prima Lună plină ce succede echinocţiul de primăvară. Trebuie precizat că este vorba de Luna plină în sens ecleziastic, definită ca a 14-a zi a ciclului lunar, în care prima zi corespunde Lunii noi ecleziastice. Creştini de pretutindeni sărbătoreau Paştele la aceeaşi dată.

După mai bine de un mileniu însă, Paştele se sărbătorea la date diferite în Occident faţă de Orient.

La o dată sărbătoresc Paştele romano-catolicii, luteranii, anglicanii şi calvinii. şi la o altă dată ortodocşii, greco-catolicii, armenii şi copţii.

Diferenţa calendaristică dintre Paştele occidentalilor şi Paştele orientalilor a apărut ca urmare a unor evoluţii istorice complexe şi îndelungate, precum şi coroborării calendarului solar cu cel lunar. Încă din Antichitate, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au stabilit reguli valabile atât în Orient, cât şi în Occident. Regula de bază este aceea că data Paştelui este stabilită în prima duminică ce cade după prima noapte cu Lună plină după echinocţiul de primăvară, în acest caz este vorba de coroborarea calendarului solar, în funcţie de fazele Lunii. Există şi o regulă subsidiară: dacă data Paştelui, calculată după prima regulă, cade la aceeaşi dată ca Paştele evreiesc, atunci Paştele creştinilor trebuie amânat cu o săptămână. Învierea Domnului a fost serbată la aceeaşi dată şi în Orient şi în Occident, câtă vreme a fost utilizat doar calendarul iulian, elaborat în timpul lui Iulius Cezar. Însă diferenţele s-au ivit după introducerea calendarului gregorian, mult mai corect din punct de vedere ştiinţific. Din cauza unei deficienţe de calcul, vechiul calendar iulian generează un decalaj de câteva zile între data reală şi data stabilită de calendar, deoarece calendarul iulian era mai scurt decât durata unei revoluţii a Pământului în jurul Soarelui, adică anul astronomic.

Românii ortodocşi serbează Crăciunul după calendarul nou şi Paştele după calendarul vechi (hotărârile conducerii Bisericii Ortodoxe Române).