Conf. dr. Vitalie TEODORU
joi, 16 aprilie 2015
Cuvântul „Paşti“
provine de la ebraicul „pasah“, care înseamnă trecere, respectiv trecerea lui
Moise şi a poporului evreu prin deşert, în urmă cu 1500 de ani î. H. din robia
egipteană spre ţara Făgăduinţei. Însuşi Mântuitorul a folosit cuvântul Pascha
atunci când a spus ucenicilor săi: „ştiţi că peste două zile va fi Pascha şi
Fiul Domnului va fi dat să fie răstignit“ (Matei XXVI, 2,17). Iar ucenicii au
întrebat întrebuinţând acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-ţi pregătim să mănânci
de Pascha“ (Matei, XXVI,17).
„Paştile“ la
care se referea aici atât Mântuitorul, cât şi ucenicii Lui, sunt Paştile
iudaice, instituite de Moise.
Cu acest nou
sens, vechiul termen evreiesc Pascha
trece în limba greacă, folosită de primii creştini şi de cărţile Noului
Testament, prin transcriere. Se pare că, până în secolul al V-lea, acest termen
indica mai ales patimile şi moartea Domnului şi nu atât serbarea Învierii lui.
Din secolul al V-lea, termenul de Paşte indica serbarea Învierii Domnului, care
în latină echivala cu expresia Dominica
Resurrectionis.
Dintre
limbile moderne, am aminti limba română, care prin intermediul greco-bizantin
foloseşte pentru serbarea Învierii Domnului cuvântul „Paşti“, transcriere a
termenului grecesc. Din acelaşi termen provine şi termenul francez „Paques“,
iar în limba rusă termenul de „Pasha“.
Trebuie observat că diferiţii termeni prin care este
numită în multe limbi sărbătoarea „Învierea Domnului“ sunt de provenienţă pur
creştină şi, filologic vorbind, desemnează un aspect sau altul legat de această
sărbătoare atât de însemnată pentru creştini.
Este greşit
ca sărbătoarea Paştilor să fie considerată numai Învierea Domnului. Vechii creştini
înţelegeau prin Paşte nu doar Învierea, ci şi Cina şi Patimile Domnului.
Etimologia
semită a numelui este evidentă, ebraicul „pesach“ şi aramaicul „pasha“ indicând
ideea de trecere cu aluzie la faptul că Dumnezeu „a trecut“ peste casele
evreilor aflaţi în robie, cruţându-şi astfel poporul de pedepsele date
egiptenilor, amintind totodată şi de trecerea minunată a evreilor prin Marea Roşie.
Cuvântul
grecesc „pascho“ este un verb ce desemnează suferinţa, prin aceasta indicând
faptul că mântuirea a fost posibilă numai prin jertfă şi prin dragostea supremă
a Mântuitorului Hristos.
„Regula Paştelui“
a fost adoptată în anul 325 d. H., la Conciliul de la Niceea, convocat de împăratul
Constantin. Reprezentanţii conciliului au stabilit ca Paştele să fie sărbătorit
în prima duminică după prima Lună plină ce succede echinocţiul de primăvară.
Trebuie precizat că este vorba de Luna plină în sens ecleziastic, definită ca a
14-a zi a ciclului lunar, în care prima zi corespunde Lunii noi ecleziastice.
Creştini de pretutindeni sărbătoreau Paştele la aceeaşi dată.
După mai
bine de un mileniu însă, Paştele se sărbătorea la date diferite în Occident faţă
de Orient.
La o dată sărbătoresc
Paştele romano-catolicii, luteranii, anglicanii şi calvinii. şi la o altă dată
ortodocşii, greco-catolicii, armenii şi copţii.
Diferenţa
calendaristică dintre Paştele occidentalilor şi Paştele orientalilor a apărut
ca urmare a unor evoluţii istorice complexe şi îndelungate, precum şi coroborării
calendarului solar cu cel lunar. Încă din Antichitate, Sfinţii Părinţi ai
Bisericii au stabilit reguli valabile atât în Orient, cât şi în Occident.
Regula de bază este aceea că data Paştelui este stabilită în prima duminică ce
cade după prima noapte cu Lună plină după echinocţiul de primăvară, în acest
caz este vorba de coroborarea calendarului solar, în funcţie de fazele Lunii.
Există şi o regulă subsidiară: dacă data Paştelui, calculată după prima regulă,
cade la aceeaşi dată ca Paştele evreiesc, atunci Paştele creştinilor trebuie
amânat cu o săptămână. Învierea Domnului a fost serbată la aceeaşi dată şi în
Orient şi în Occident, câtă vreme a fost utilizat doar calendarul iulian,
elaborat în timpul lui Iulius Cezar. Însă diferenţele s-au ivit după
introducerea calendarului gregorian, mult mai corect din punct de vedere ştiinţific.
Din cauza unei deficienţe de calcul, vechiul calendar iulian generează un
decalaj de câteva zile între data reală şi data stabilită de calendar, deoarece
calendarul iulian era mai scurt decât durata unei revoluţii a Pământului în
jurul Soarelui, adică anul astronomic.
Românii
ortodocşi serbează Crăciunul după calendarul nou şi Paştele după calendarul
vechi (hotărârile conducerii Bisericii Ortodoxe Române).
