Slavă cerului că nu putem ghici viitorul!
Nu am mai avea scăpare.
Nu
poţi avea perfecţiunea. It’s a fact,
cum ar spune americanul. Aşa cum în Beijing sunt nouă milioane de biciclete,
vorba cântecului. Nu poţi avea căsnicia perfectă fără rutină şi probleme mărunte,
nu poţi avea familia ideală, şi nu, nici măcar o înmormântare nu poate fi una
banală. Ţinutul din mijlocul verii
(August. Osage County) spune povestea unei familii disfuncţionale pentru
care pare să nu existe o cale de mijloc. Există doar extremele. Adaptare a
piesei de teatru câştigătoare a Premiului Pulitzer (semnată de Tracy Letts), în
ciuda unei distribuţii de primă mână (Meryl Streep, Julia Roberts revenită în
forţă cu acest rol secundar), filmul nu reuşeşte să treacă graniţa
cinematografică, rămâne o poveste camerală (şi nu în cel mai bun sens al
cuvântului). John Wells, cunoscut pentru faimosul serial Spitalul de urgenţă (E.R.), nu a fost suficient de convingător
pentru membrii Academiei Americane de Film. Două nominalizări, adevărat, la
categorii importante: cea mai bună actriţă în rol principal şi cea mai bună
actriţă în rol secundar. Dar chiar şi aşa, nominalizările sunt discutabile.
Julia Roberts face un rol mult mai puternic, tensionat şi bine condus, în vreme
ce gama lui Meryl Streep pare a fi înţepenită într-un rol isteric.
Violet
Weston (Meryl Streep) este în pragul unei căderi nervoase, sub influenţa
drogurilor care o calmează şi o ţin pe o falsă linie de plutire (bolnavă de
cancer fiind), soţul ei, cel mai probabil, s-a sinucis, este mamă a trei fete şi
niciuna dintre ele nu pare să-i fie foarte apropiată. Familia se reuneşte cu
ocazia înmormântării bărbatului din viaţa lor, un tată extrem de ataşat de
fiica cea mare (la a cărei plecare de acasă pare să fi suferit considerabil),
scriitor pasionat, soţ devotat, dar devorat de o relaţie nocivă. Matriarhatul
pare să îşi spună cuvântul în filmul lui Wells: Violet acaparează totul, ştie
tot şi mai presus de toate intuieşte cele mai întunecate şi nefericite momente
din viaţa fiicelor sale. Iar dacă toate acestea nu erau de ajuns, Violet le
numeşte cu o seninătate debordantă, în mijlocul lumii, de parcă toată lumea
trebuie să fie la curent cu bucătăria internă a fiecăruia: „Adevărul este că nu
poţi concura cu o femeie mai tânără. E una dintre nedreptăţile vieţii. Este
implicată o femeie mai tânără?!“.
Sâmburele
filmului este faimoasa cină de după înmormântare. Toată lumea e acolo: sora lui
Violet, cu soţul ei, fiica cea mare, Barbara (Julia Roberts), soţul acesteia –
de care s-a despărţit recent, interpretat de Ewan McGregor, fiica lor, cu
tipicele probleme ale unei adolescente de 14 ani în căutarea unui drum, fiica
mijlocie (Juliette Lewis) venită mai degrabă să-şi anunţe logodna recentă şi
planurile pentru luna de miere decât să fie alături de familie, şi mezina Ivy,
care decide să anunţe ruptura de casa părintească, dar mai ales de sub
controlul mamei sale. Totul este atât de tensionat încât e nevoie de o simplă
scânteie şi totul degenerează: „Mănâncă-ţi peştele!“. Familia poate fi aluatul în
care te simţi perfect, dar, în acelaşi timp, poate fi dezastrul suprem. Pentru
că te vor cunoaşte într-atât de bine încât să atingă punctele nevralgice. Cele
patru femei par să facă faţă replicilor înţepătoare, iar pe fondul tragediei abătute
asupra familiei lor, întâlnirea ascunde o dramă mocnită, dureroasă, profundă.
Este acel moment nepotrivit şi nefericit când sunt vărsate toate frustrările
adunate într-o căsnicie deloc uşoară, într-o familie în care comunicarea a fost
pasată pe ultimul loc. În ciuda replicilor bine scrise şi a interpretării cu
nerv a actorilor, totul pare un teatru filmat, cu o artificialitate pe care o
digeri mai greu. Personajele se sfâşie între ele, fără a urmări neapărat o răzbunare
concentrată pe un anume motiv. Este pur şi simplu e explozie verbală şi fizică
în cele din urmă.
Este stranie
diversitatea şi lipsa de coerenţă a filmelor nominalizate la Oscar. Desigur,
sunt multe alte lucruri care contează pentru publicul cinefil (şi nu numai), nu
atârnă doar nominalizarea. Dar, privind în ansamblu, nu îţi poţi abţine
nedumerirea şi mai ales dezamăgirea faţă de lipsa de profunzime când vine vorba
de premii. Căci nu vorbim doar de statueta strălucitoare care intră în istorie,
ci de filme care să facă istorie. Cum facem să rămânem cu filme care să încânte
publicul cu adevărat?