În
cuvântul său înainte la cartea STRAIE DE
ZILE MARI – Povestea sărbătorilor evreieşti, apărută la editura Hasefer, Gabriel Ben Meron oferă cititorului o
cheie a lecturii, avertizându-l cum că nu va găsi nimic religios, că „religia e
doar un instrument folosit pentru a pune la un loc noţiuni, date istorice,
aspecte filosofice şi – de ce nu? – extrapolări spre realitatea în care trăim“.
Din acest motiv, dar nu numai, cartea este ca o mână întinsă cititorului spre
bună înţelegere, consecinţa necesarei mai bunei cunoaşteri a semenilor cu care împărţim
viaţa, timpul, istoria. Un al doilea motiv ce se cere menţionat este frumuseţea
limbii române în care se torc povestirile-eseuri, conferindu-i o frumuseţe cu
totul aparte, autorul mărturisind deschis admiraţia pentru „graiul lui
Eminescu, Creangă (şi Caragiale!)“, care „rămâne o satisfacţie internă greu de înfrânt“.
Pe alocuri, cursivitatea înmlădiată a relatării lasă loc unor expresii care
dezvăluie profesia autorului – medicina – în care a atins excelenţa, consacrat
cu numele său adevărat prof. dr. Gabriel M. Gurman. Pseudonimul literar este de
dată mai recentă, medicul răspunzând la chemarea scriitoricească abia spre sfârşitul
unei strălucite cariere ştiinţifice, debutând în 1999 cu „Viitorul anilor trecuţi“,
ca un ecou prin milenii la cuvintele Eclesiastului. Şi încă o observaţie:
frumuseţea cu totul specială a limbii pe care autorul, deşi plecat din ţară, nu
a uitat-o, nobleţea stilistică constituie o bună lecţie pentru cei de aici care
„românizează“ limba engleză sau invers. Spunem asta deoarece, plecat de ani
buni în Israel, cunoscător al mai multor limbi, Gabriel Ben Meron se bucură şi
transmite bucuria de a vorbi şi scrie în limba română.
Să
începem cu titlul, încărcat cu o dulce povară de tâlcuri: „Straie de zile
mari“; nu veştminte, sau mai obişnuitul haine, ci straie, ce îndeamnă gândul pe
făgaşul tradiţiei cu ritmurile-i ce măsoară rotirea timpului în care se îngână
tot ceea omenesc fiind poartă spre transcendenţă. Subtitlul lămureşte deplin –
„Povestea sărbătorilor evreieşti“. Aşa e, straiele sunt diferite de la o
comunitate la alta, ca şi sărbătorile, chiar şi atunci când există consonanţe
profunde. Apoi, sunt straiele zilelor obişnuite, dar şi cele „de zile mari“,
pentru care te pregăteşti pe îndelete iar cele de dinafară desluşesc, în felul
lor, pregătirile cele dinăuntru ale fiecăruia şi ale tuturor. Ştefan Iureş
consideră că titlul „oglindeşte starea de spirit din casele şi templele evreieşti,
unde sărbătoarea este întâmpinată cu veştmintele cele mai bune, în acord cu
fiinţa lăuntrică încărcată de emoţie“. De aici o anumită înţelepciune încărcată
de semnificaţii, care face lectura atractivă prin îmbinarea aspectelor ce ţin
de istorie, Biblie ca şi din viaţa cea din toate zilele noastre. Dăm înţelepciunii
accepţiunea lui Marcel Proust, după care „Înţelepciunea nu o primim. Trebuie
s-o descoperim în noi în urma unei călătorii pe care nimeni nu o poate face
pentru noi“. Autorul ne invită să-l însoţim într-o asemenea călătorie pe lunga
cale dintre îndoială şi certitudine. Cât despre farmec, din cele multe ce s-ar
putea spune reţinem că este rezultatul unui exerciţiu al „simţului măsurii“ în
care s-a „antrenat“ şi ca specialist în anestezie şi terapie intensivă. Da, simţul
măsurii, o valoroasă resursă ameninţată cu dispariţia, paradoxal (doar aparent)
într-un timp în care se cultivă sufocant tot ce ţine de senzaţie şi cantitativ.
Autorul se dovedeşte şi un virtuoz al nuanţelor, între care se detaşează, nu o
dată, observaţii neaşteptate şi comentarii pline de tâlc. Chiar dacă cititorul
neevreu cunoaşte sărbătorile evreieşti din propria cultură generală sau de la
vecini şi prieteni, are prilejul unei lecturi deosebit de prietenoase, pe
alocuri savuroase. Foarte probabil, el se va regăsi în afirmaţia lui Ion
Cristofor, după care „scriitorul a reuşit să lămurească, în beneficiul personal
dar şi al potenţialilor cititori, semnificaţia profundă a unor ritualuri şi
tradiţii ebraice, de tip arhaic sau modern, să le pună în valoare frumuseţea şi
nobleţea concepţiei, să valorifice logica şi măreţia concepţiei evreieşti
despre lume, să deceleze, prin amănunte pitoreşti, coexistenţa sacrului şi
profanului, prin magia acelei coesistenta
oppositorum specifică sărbătorii“.
Amintindu-şi
cu o anume duioşie de anii copilăriei şi tinereţii, Gabriel Ben Meron mărturiseşte
că s-a format într-o „atmosferă intelectuală elitistă, ateistă“, în care nu se
obişnuia să se „ia în considerare o sărbătoare religioasă, oricât de importantă
ar fi fost ea“. Aşa au fost timpurile comunismului „atotbiruitor“… doar pentru
câteva decenii care au reprezentat, totuşi, viaţa atâtora dintre noi. Dincolo
de efemeritate, biruitoare se dovedeşte a fi tradiţia prin care ne definim
unitatea şi unicitatea în devenirea caleidoscopică a lumii; cu atât mai
biruitoare cu cât îşi asumă până şi unele rătăciri care sfârşesc prin a-i spori
puterea. Grăitoare este povestirea „Cel mai bun spectacol din târg“. Un prieten
scenarist i-a solicitat medicului să scrie o piesă de teatru sau un scenariu de
film. Provocarea a fost acceptată, iar rezultatul de-a dreptul surprinzător – o
povestire „actualizată“ despre Estera şi sărbătoarea de Purim, una dintre cele
mai vesele ale evreilor. Dându-şi seama pe dată, prietenul îl sfătuieşte să
meargă „de urgenţă la o şedinţă de psihanaliză“, să-l întâlnească pe… Sigmund
Freud, „pentru că tu trăieşti şi te inspiri din propriul subconştient“. În ce
ne priveşte, am fi înclinaţi să înţelegem „întâmplarea“ prin ipoteza existenţei
aşa-numitelor „meme“, lansată de Dawkins în cartea „Gena egoistă“, purtătoare
de informaţie culturală. O ipoteză încă viu dezbătută şi care, cel puţin
teoretic, are un potenţial promiţător pentru înţelegerea omului ca miraculoasă
alcătuire de spirit şi materie. Da, suntem făcuţi din pământ şi în el ne întoarcem.
Suntem însă, cum s-a spus atât de frumos, „pământ grăitor“, amintindu-ne că
dintru începutul tuturor începuturilor Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“.
Urmând
şirul sărbătorilor evreieşti, aflăm cum această întâlnire „de mult programată,
deloc plăcută, dar absolut obligatorie“ este în fiecare an de Yom Kippur, „cea
mai religioasă sărbătoare, ziua în care evreul îşi prezintă petiţia sa,
individuală, cerând Celui de sus iertarea păcatelor“. E ca şi cum, prin
trecerea timpului, s-ar auzi întrebarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o întâiului
om: „Adame, unde eşti?“. Nu este uşor să dai răspunsul, cum uşoară nu este
defel „nici respectarea a 613 prescripţii obligatorii (aşa-numitul teriag) şi nici răscumpărarea unei cunoştinţe
curate“. E drept, de oameni te poţi ascunde cu mai multă sau mai puţină dibăcie,
dar de Dumnezeu nicidecum. Scria psalmistul David: „Unde mă voi duce de la
Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti.
De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi
de mă voi aşeza la marginile mării. Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine
la dreapta Ta. Şi am zis: «Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte
lumina dimprejurul meu». Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea
ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei“. De aceea,
„tu nu te ierţi singur, ci eşti iertat“.
Din
şirul sărbătorilor, mai amintim Pesahul, una fără de asemănare pentru că
„scenariul e prescris, libretul este clar, doar melodiile diferă de la o
grupare la alta“. Meticuloasa alcătuire a poveştilor dedicate Pesahului duce
maiestuos spre concluzia: „Pesahul reprezintă prima, cea mai mare victorie a
omenirii, eliberarea de sub sclavie şi începutul drumului spre recăpătarea ţării
pierdute… Eu sunt cel care în fiecare an recit faimoasa frază care precizează că
fiinţa umană trebuie să interpreteze legenda eliberării din Egipt ca şi cum ar
fi propria sa eliberare“. Cam la două săptămâni după Paşte este Ziua Independenţei,
precedată fiind de comemorarea celor căzuţi, o sărbătoare, ca şi altele, a
tristeţii şi bucuriei, care face ca autorul să-şi dorească a fi „una de
independenţă paşnică şi inutilitate a războiului“. Poate, cine ştie, veni-va şi
această zi. Până atunci, evreii nu obosesc să se salute: „şalom“ (pace), chiar şi
în timp de război.
Schimbăm
registrul pentru a urmări mersul celor „de jos“ şi suntem surprinşi cum, în
istoria poporului evreu – „plină de contradicţii“ –, există nu o singură sărbătoare
a anului nou, ci… patru, evocate pe larg şi subliniate cu reflecţii filosofice.
Între ele, Tu Bişvat, anul nou al pomilor, când fiecare trebuie să planteze
pomi, o sărbătoare care, în ultimii ani, a devenit una a protejării naturii. Ei
bine, scriind despre această sărbătoare, Gabriel Ben Meron scrie că, de fiecare
dată, îi vin în minte versurile lui Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi
neamul?/Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai
mie, iară ţie duşman este“. Şi motivaţia, demnă de luare aminte: „o ţară aparţine
aceluia care simte că tot ce mişcă şi e viu şi creşte şi se dezvoltă face parte
integrantă din propria fiinţă“.
Cititorul
neevreu se va întâlni cu multe cunoştinţe noi, aureolate cu exprimări
aforistice ce îndeamnă la autointerogaţie pentru a înţelege de ce suntem mereu
obligaţi să învăţăm din lecţiile istoriei, să luptăm împotriva uitării,
ferindu-ne de capcana pierderii propriei identităţi. La limită, s-ar putea
spune că, întocmai cum un om fără memorie şi-a pierdut identitatea, un popor
ce-şi uită trecutul – aşa cum a fost, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu întreaga
tensiune ades paradoxală – riscă să iasă din istorie şi să-şi rateze viitorul.
La vremea lui, spunea Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită“. Erudiţia, tonul
grav fără ostentaţie, subtilitatea observaţiilor şi comentariilor lasă loc unui
umor de calitate, menit să dea apropierii dintre autor şi cititor o notă de
cordialitate. Se ştie îndeobşte că umorul care nu este exersat şi asupra
propriei persoane sau comunităţi nu este decât simplu exerciţiu al unei
inteligenţe rele. Nu e, nici pe departe, cazul lui Gabriel Ben Meron. Iată unul
dintre multele exemple pe care îl întâlnim de câteva ori: trei evrei, patru
partide. Şi deîndată te întrebi: dar la trei români, câte partide?…
În
final, autorul se întreabă dacă a reuşit să-l convingă pe cititor de
„necesitatea de a-şi însuşi amănunte despre sărbători aparent mult distanţate
de personalitatea şi interesul său intelectual, cu scopul de a înţelege mai
bine originea multora dintre aspectele filosofice ale realităţii vieţii
noastre“. Desigur, despre sărbătorile evreieşti se pot consulta numeroase
articole, studii sau cărţi. Autorul oferă şi altceva, anume o caldă
familiaritate care îmbogăţeşte cunoaşterea cu o notă de afectivitate şi
emotivitate, de natură să ne apropie unii de alţii în spaţiul elevat al
respectului şi prieteniei. De aceea, considerăm cartea lui Gabriel Ben Meron o
excelentă ilustraţie pentru ceea ce acad. Nicolae Cajal numea real-semitism.
