La început de primăvară, ca un cadou de Mărţişor, Institutul Italian de Cultură, cel cu care inauguram, în urmă cu mai bine de un an, rubrica de faţă, a pregătit o surpriză publicului său, în concordanţă cu un eveniment care avea loc chiar în acea perioadă acasă, în Peninsulă. Expoziţia Maschere di Venezia a fotografului Simion Buia, aflat la cea de-a treia experienţă de acest gen din ultimii ani, i-a purtat pe privitori în atmosfera specifică de Carnaval. Deşi ne-a oferit de această dată un număr destul de redus de imagini, artistul fotograf reuşeşte să impresioneze prin forţa pe care fiecare dintre acestea o are şi printr-un detaliu care le individualizează. Lăsate intenţionat fără titlu, măresc mai mult senzaţia de a le fi întâlnit chiar pe străzile, în pieţele sau pe podurile Veneţiei, şi nu pe simezele unei săli de expoziţie.

    Printr-o fericită coincidenţă, la două zile de la vernisajul amintit am avut ocazia de a mă afla la Veneţia, în plin Carnaval, pentru a percepe astfel cu propriile simţuri şi simţiri una din sărbătorile care au definit Serenissima Repubblica de-a lungul întregii sale existenţe şi continuă să o facă şi în zilele noastre. Deşi Carnavalul mileniului III este doar varianta modernă şi restrânsă (reinstituită în anii ’80 ai secolului trecut, din dorinţa de a anima un sezon destul de slab din punct de vedere turistic) a unei tradiţii vechi de secole, probabil că este azi mult mai celebru şi mai căutat decât în epoca sa de glorie. Dacă în trecut măştile ştergeau diferenţele sociale, permiţând valetului să meargă la braţ cu doamnele din marea aristocraţie şi cavalerilor să pună flori la picioarele spălătoreselor, astăzi sunt îndepărtate barierele de naţionalitate, de religie, de limbă. Toţi cei prezenţi nu fac decât să se bucure de nişte zile desprinse în acelaşi timp din cărţile de istorie şi din cele cu poveşti despre zâne, prinţi şi prinţese, într-o explozie de forme şi de culori, folosind ca limbaj universal gesturile şi privirile pline de înţeles, totul în decorul natural al unui oraş cu un farmec fără egal în lume.

    Carnavalul este un eveniment fără o dată fixă, desfăşurându-se în ultimele zece zile de dinaintea începerii postului Paştelui, şi reuneşte sute de mii de vizitatori veniţi atât din celelalte regiuni ale Italiei, cât şi din numeroase ţări din toată lumea. Există pasionaţi care nu lipsesc în niciun an, pregătindu-se cu măşti sofisticate, pentru care muncesc timp de multe săptămâni, după cum sunt şi curioşi care merg pe principiul „măcar o dată în viaţă“ şi care se mulţumesc să fie doar spectatori la reprezentaţiile oferite de ceilalţi, dar şi de organizatori. Oricine este binevenit şi întâmpinat cu aceeaşi bucurie: turiştii obişnuiţi a căror unică „deghizare“ ar putea fi ochelarii de soare, cei care poartă o măscuţă simplă, adusă de acasă sau achiziţionată pe loc de la unul din zecile de standuri care abundă în întreaga lagună, până la cei care au adoptat şi o pelerină amplă sau o rochie de-a bunicii pentru a spori misterul, culminând cu costume în toată regula, create special pentru această ocazie, cu măşti complicate şi peruci pe măsură. Aceştia din urmă sunt adevăraţii protagonişti ai Carnavalului, cei pe care o lume întreagă doreşte să îi vadă, personajele care fac orice pentru a ieşi în evidenţă şi a atrage atenţia privitorilor, dar şi pentru a se ascunde în acelaşi timp. Căci ce loc şi modalitate mai bună de a te ascunde decât într-unul dintre cele mai aglomerate locuri cu putinţă, dar în spatele unei măşti care nu îţi dezvăluie decât privirea, uneori voalată şi ea de un machiaj sofisticat?

    În fiecare an, Carnavalul are o temă, care se regăseşte în evenimentele organizate nu doar la Veneţia, ci şi pe insule (Murano, Burano, Lido) sau pe terra ferma, la Mestre sau Marghera, şi care trebuie să fie obligatoriu reprezentată de măştile care participă la concurs, aspirând la titlul de „cea mai frumoasă“. Pentru anul 2011, organizatorii au ales tema Ottocento – Da Senso a Sissi – La città delle donne (Secolul XIX de la Senso la Sissi – Oraşul femeilor), Senso fiind nuvela din 1866 a lui Camillo Boito, ecranizată în 1954 în regia lui Luchino Visconti, iar Sissi, desigur, împărăteasa Austro-Ungariei, cea care a vizitat Veneţia în 1856, apoi din nou în 1885, după formarea statului italian). Din acest motiv, am putut admira o multitudine de costume care ne purtau mai degrabă la Curtea Regelui Franţei decât la cea a Dogelui Veneţiei, fără să lipsească totuşi măştile veneţiene tradiţionale, foarte apreciate de public, precum şi de juriu, sau măştile-fantezie, dovada vie a creativităţii, îndemânării şi imaginaţiei celor care le purtau.

    Marea scenă a carnavalului este, bineînţeles, Piaţa San Marco, care îi atrage pe toţi, protagonişti şi spectatori, asemenea unui magnet. Toate străduţele, de multe ori extrem de înguste, care converg spre marea piaţă, sunt practic blocate de fluxul mult prea mare de trecători, care aşteaptă totuşi cu răbdare momentul în care vor ajunge în miezul lucrurilor, acolo unde pot fi văzute şi fotografiate cele mai multe şi mai frumoase măşti. Acestea se plimbă şi pozează, răbdătoare, alegându-şi ca fundal cheiul şi insula San Giorgio, Palatul Ducal, Basilica San Marco, sau vreun colţişor mai liniştit din piaţă. Dar dacă le întâlneşti atunci când se plimbă dintr-un loc în altul şi laşi să se înţeleagă dorinţa de a le imortaliza, se opresc, amabile, şi se lasă fotografiate chiar acolo, în mijlocul mulţimii. Dezavantajul unui loc atât de aglomerat este că nu te poţi chiar bucura în voie de măşti, nu le poţi admira în toată splendoarea loc, căci totul este o forfotă continuă împrejur. Deşi parte din farmecul Carnavalului stă tocmai în acest permanent du-te-vino.

    Chiar dacă toată laguna este în sărbătoare, pe măsură ce te îndepărtezi de San Marco, agitaţia începe să scadă. Este bine ca deplasarea să fie făcută mai degrabă pe jos decât cu vaporetto, „autobuzul“ veneţian, căci acesta este suprasolicitat între turişti şi măşti, iar localnicii se strecoară cu greu. Sunt cartiere în oraş în care ai putea crede că nu se întâmplă nimic, rufele sunt puse la uscat peste stradă, în bătaia soarelui şi a vântului, oamenii merg la cumpărături sau la biserică şi numai apariţia unei măscuţe singuratice, aflate în drum spre locul de paradă, îţi aminteşte că este, totuşi, Carnaval. Aceste apariţii produc o mare bucurie privitorului, căci pe micile poduri şi străduţe sau în piaţetele puţin circulate poţi într-adevăr savura o mască fără să fie nevoie să dai din coate pentru a o putea vedea în întregime sau pentru a o fotografia într-o manieră mai artistică.

    Pentru că am adus vorba de fotografie, o remarcă trebuie neapărat să fie făcută, în final. În plină epocă a fotografiei digitale, Carnavalul veneţian prilejuieşte, pe lângă prezentarea costumelor tipice, şi o „paradă“ a aparatelor de fotografiat, de la cele mai simple, miniaturale, până la cele foarte sofisticate ale profesioniştilor, ale căror imagini le vom vedea în calendarele şi albumele dedicate acestui eveniment. Partea bună a fenomenului este că fiecare participant poate să aibă amintiri vizuale trecute prin propriul său filtru emoţional. Pe de altă parte, „goana“ după măşti, din dorinţa de a „prinde“ cât mai mult sau mai multe, de a apărea alături de ele, te împiedică, de fapt, să mai vezi cu adevărat ce se întâmplă în jurul tău şi să simţi toate emoţiile care se nasc cu acest prilej. Riscăm astfel să pierdem esenţa pentru aspecte punctuale. Antidotul este să ne aşezăm acolo unde găsim un locşor liber, pe o bancă, pe o treaptă, la o masă de cafenea şi să privim, în adevăratul sens al cuvântului, spectacolul care, dincolo de toate laturile sale mercantile, are capacitatea de a ne stimula fantezia, de a ne face să visăm şi să fim din nou copii preţ de câteva clipe.