Ne-am obişnuit şi cu publicitatea. Cu tinere
care nu mai gătesc, ci „sendvicesc“. Cu preşcolari mici, care află cum pot avea
acces la un număr „incomensurabil de jucăii“
(nu, nu e o greşeală de transcriere, ci o drăgălăşenie „incomensurabilă“ a unor
adulţi „stilaţi“, faţă de copilaşi). În paranteză fie spus, în anii ’70 ai
secolului trecut, „teleşcoala“ americană înregistra succese notabile pe glob în
alfabetizarea tinerilor de orice etnie, prin amuzantul şi inspiratul serial „Sesame Street“, îmbogăţit cu „lecţii“
scurte şi surprinzătoare, imitând reclamele, dar concepute, ştiinţific şi educaţional,
fără cusur.
Ne-am obişnuit cu publicitatea de azi, nu
suntem hiperexigenţi. Copiii, pentru că sunt simpatici şi voioşi, apar în
reclame mai frecvent decât este permis de reglementările europene. Stela şi Arşinel,
alţi actori talentaţi, pot apărea, însă, aproape fără restricţii (grijă mare,
totuşi, la percepţia publicului, care nu doreşte să vadă că interpretul unui
personaj măreţ recomandă produse uşurele!). Tolerăm privirile disperate ale
celor care pierd mult timp la toaletă, suportăm fără invidii burticile
fericite, Monicile şi Zânele cu şi fără iubiţi exotici, entuziasmul creator al
unei jurnaliste cu un curaj civic nebun recomandând tigăi. Ne-am obişnuit şi cu
goliciunile perfecte, nu le mai sancţionăm ca adulţii din copilăria noastră de
altădată, care ţâpureau: „U-iu-iu, pe dealul gol, Că mireasa n-are ţol. Las’ că-i
face mirele când şi-o tunde cânele“.
Ce ne supără,
totuşi? Ce nu putem tolera în reclame? Nu putem vedea, iată, „fata cu
salteaua“, cum o caracteriza un licean pe eroină. O glorie a gimnasticii româneşti
şi mondiale „mărturisind“ jenată că, în performanţele ei (despre care liceanul şi
colegii lui n-avuseseră încă timp să afle şi nici reclama nu-şi propusese
asta), salteaua (una pe care se doarme, nu cea din sala de gimnastică) a jucat
un oarece rol. N-ar fi oare mai potrivit, Nadia Comăneci, ca, pentru tine şi
pentru noi toţi, să-ţi păstrezi rangul? 
