Mai puţin cunoscută, nuvela a fost scrisă în mod sigur după 1968 când deja generalul Moshe Dayan devenise, după așa-numitul război de șase zile, eroul israelian al luptei împotriva arabilor. Mircea Eliade imaginează, în nuvela respectivă, că un eminent student român la matematică, Constantin Orobete, în Bucureștii anilor '70, și-a luat obiceiul de a-și acoperi ochiul stâng, ca și marele general, cu un bandaj negru. Acest fapt i-a determinat pe unii dintre colegii săi să-l poreclească Dayan, iar pe alţii, mai „grijulii”, să anunţe Securitatea. Securitate care, bineînţeles, se sesizează imediat, urmărindu-l pas cu pas.

        În final, intrigaţi de straniile călătorii efectuate de Dayan și de „posibilităţile lui extrasenzoriale”, ofiţerii de la Securitatea comunistă îl izolează într-un sanatoriu psihiatric special, ca suspect incurabil bântuit de întrebarea: „Când va fi sfârșitul lumii?”. O întrebare care de secole bântuie omenirea și pe care studentul Dayan i-o adresează unui personaj extrem de ciudat, de provenienţă fantastică. Acest personaj declară cu de la sine putere că ar fi celebrul „jidov rătăcitor”, pe numele lui adevărat, Ahasverus, blestemat de Iisus Hristos să colinde omenirea de-a lungul veacurilor.

        Scenariul, scris de Constantin Dicu și filmat de Liviu Pojoni (director de imagine), se diversifică de multe ori în detrimentul verbozităţii și prolixităţii textului cu accente strict filozofice, având momente mai greu de înţeles pentru spectatorul obișnuit, cu toate eforturile tânărului Dayan, alias Marius Stănescu, de a-și etala teoria. Căutările sale sunt declarate de savanţi „epocale”, dar extrem de nocive de Securitatea vremii, reprezentată de un tip anonim, interpretat cu aplomb scenic de Ion Pavlescu. Acesta reușește, în scurtele sale apariţii, o mică creaţie antologică (ce păcat că ne-a părăsit prea devreme).

        Constantin Dinulescu, cu faciesul său nemachiat, ne oferă cu generozitate un personaj fictiv care vine din mitologia iudeo-creștină, deși istorici au stabilit că el ar fi existat mult mai înainte ca personaj real în persoana regelui persan Xerxes. Replicile personajului îi vin ca o mănușă actorului, care de multe ori realizează un fel de magie, dându-ne impresia că vedem într-adevăr un personaj real, și nu o închipuire artistică.

        Mai apar, creionând fugitiv personaje, Mircea Rusu (un decan), Ion Chelaru (un medic) și Carmen Stimeriu (o soră medicală). Aceasta din urmă le prilejuiește regizorului și operatorului un mic moment cinematografic de antologie, pe care în mod sigur actriţa nu-l va mai întâlni. Numai cuvinte de laudă pentru muzica Lidiei Danciu, care însoţește permanent, obsedant, acţiunea întâmplărilor, creând un halo misterios. Cred că teleplay-ul Mesagerul, realizat în condiţii libere create după evenimentele din Decembrie '89 (a primit premiul UNITER în 1995) este poate cea mai bună realizare a neobositului și meticulosului realizator al teatrului de televiziune, Constantin Dicu, acum la o vârstă respectabilă.