Data pare fatală: 22.02.2022 – știţi, numerologie, Nostradamus, sfârșitul lumii etc. Nu-i nimic, îl întâmpinăm frumos, cu bilet la teatru. Spectacolul? Cu titlu de iz medical: (D)efectul Placebo. Iar locul faptei – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”(TNB).

Plouă mărunt, mașina nu pornește nici la a treizecea cheie, troleul 85 vine greu, și când vine pare condus de un șofer care a fost într-o viaţă anterioară aparat de radar în mâinile unui poliţist zelos. Acum, cinstit, pentru un sfârșit al lumii totul decurgea conform planului... Se intră în sală (Sala Mică a Naţionalului) după o escală în foaier (aveam să înţeleg de ce odată cu debutul spectacolului, cu actorii camuflaţi după niște folii de plastic). Așa cum spuneam, pe scenă, niște gogoloaie din care nu pricepeai mare brânză, fiind înfofolite bine, iar lumina – destul de chioară.

Spectacolul începe pe acordurile melodiei lui Laurie Anderson „Born, Never Asked”, foliile zboară cât colo, revelându-ne cinci scaune construite din diferite zone anatomice umane și pe care actorii se zbat spasmodic, în timp ce textul melodiei ne introduce, și el, în inima unui spectacol de... început de lume.

Pe ritmurile mai sus amintite își începe lucrul o echipă de tineri actori cu disponibilităţi motrice evidente. De fapt, nici nu se putea altfel, dat fiind că spectacolul este semnat de un artist cu „antecedente” bine cunoscute, Ștefan Lupu (actor, dansator, coregraf, profesor, și toate astea la numai 37 de ani).

Cinci drame în cinci monologuri

Un prolog nonverbal în care ni se propune, așadar, o „venire pe lume” a cinci caractere a căror alienare ni se prezintă în tot atâtea monologuri („textul” aparţine, din câte mărturisește pliantul oferit la intrare, echipei de realizatori). Spectacolul se vrea, așa cum o spune și titlul, o pledoarie pentru (împotriva?) alienării instalate în momentul în care, într-un fel sau altul, negi ceea ce ești sauceea ce ţi se întâmplă, încercând să cauţi subterfugii, mai mult sau mai puţin artificiale.

Crizele sunt inteligent alese, modern, acut: una „clasică” este cea maritală, prezentată din două perspective, o alta este produsă de refuzul acceptării pierderii unui frate, iar o a patra – de refugiul în zona virtuală a unui inadaptat. Cât despre a cincea criză, ea pare a le comprima pe toate, fiind singura care, în mod ostentativ, se plasează în zona psiho-clinică: o tulburare de dublă personalitate a unui bărbat ascuns în trupul unei femei (sau a unei femei sporadic posedată de comportamentul și puseurile unui bărbat, luaţi-o cum vreţi...). Și spun că această dramă este integratoare în raport cu celelalte pentru că, de fapt, în toate se vorbește despre același lucru – riscul acestei dedublări, a refuzului acceptării unui fapt evident. Cea mai profundă schimbare nu stă în capacitatea de a deveni altcineva, ci de a te accepta cu totul, aceasta fiind și concluzia spectacolului.

Un spectacol viu, în care interesantul demers artistic al lui Ștefan Lupu este în egală măsură susţinut de cinci actori la început de drum: Dan Pughineanu, Alina Petrică, Tiberiu Enache, Rareș Florin Stoica și Ioana Predescu.

Una peste alta, n-a fost tocmai „sfârșitul lumii”, ci o seară mai mult decât agreabilă, așa că „(D)efectul Placebo” este un răspuns corect la întrebarea legată de o destinaţie agreabilă de final de zi și șansa întâlnirii cu un text interesant și (re)descoperirii unor actori pe care să vreţi să îi revedeţi.

Mircea Crețu