De
curând, Radu Beligan, decanul scenei
româneşti, a fost serbat şi omagiat la cea de-a 95-a aniversare. Dacă n-ar trăi,
dacă nu l-aş cunoaşte, dacă n-aş fi jucat alături de el, aş fi tentat, în mod
sigur, recitindu-i imensa activitate, să declar că e o invenţie a unui inspirat
autor de romane senzaţionale. Dar ştiu sigur şi precis că nu-i aşa. E născut,
ohooo! în 1918 şi încă de la debut un cronicar a scris despre el: „Actorul
acesta poartă în tolbă bastonul de mareşal“. Şi a avut dreptate. A fost elevul,
la Conservator, al Luciei Sturza Bulandra şi ulterior şi-a făcut ucenicia sub
bagheta lui V. I. Popa (despre care are amintiri emoţionante). După care a
pornit, păşind cu dreptul‚ în teatrele particulare, având un succes fulminant
în două piese regizate de Ion Iancovescu, când, scriu contemporanii, la simpla
sa apariţie în scenă, a trezit hohote de râs şi tunete de aplauze la ieşire. Şi-a
continuat ascensiunea, devenind una dintre vedetele teatrelor particulare
antebelice. A luat parte la celebra „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian,
când, cu un curaj demn de invidiat, împreună cu alţi colegi din propria-i
companie de teatru, a reuşit să aducă pe scenă, în plină dictatură antonesciană,
un autor evreu, lucru pe-atunci interzis prin lege.
Trecând
apoi la Teatrul Naţional, a fost protagonistul multor spectacole de mare
succes. În anul 1961 a înfiinţat, cu ajutorul statului român, cel mai
interesant şi valabil teatru postbelic, Teatrul de Comedie, care trăieşte şi
astăzi din gloria de altădată adusă de el şi unde a realizat, cu ajutorul excepţionalilor
regizori români Lucian Giurchescu şi David Esrig, două spectacole care au
revoluţionat faţada teatrului românesc: „Rinocerii“ şi „Troilus şi Cresida“, cu
care a avut peste hotare un succes fulminant. După zece ani a revenit la Naţional,
de astă dată ca director, şi a adus pe scenă, în premieră, piesa lui Camil
Petrescu, „Danton“, într-o montare fastuoasă, unde el interpreta dificilul rol
al lui Robespierre, împlinind astfel un vis al regretatului dramaturg care n-a
apucat să-l vadă cu ochii săi. E adevărat că în această perioadă a fost membru
în Comitetul Central al PCR (din 1969), dar fără să facă politică, teatrul de
calitate fiind politica sa şi punând în discuţie publică sintagma „teatru
rentabil“. A fost pe rând artist emerit al poporului şi apoi… popular! Dar după
evenimentele din decembrie 1989, a fost alungat din teatru de elemente pe care
el le adusese acolo. După o recluziune în Australia, la a doua soţie, a revenit
în forţă pe scena Naţionalului (nerefuzând ajutorul unui demagog ceauşist care
avea nevoie mai ales de uitarea carierei lui de slugoi al regimului comunist
dar şi de o relansare pe umerii trainici ai maestrului), iar cu incontestabilu-i
talent a adus din nou publicul din stradă la teatru, realizând multe spectacole
interesante la care lumea s-a îmbulzit să-l vadă, uneori ca la circ – a jucat
până la epuizare „Tache, Ianke şi Cadîr“.
A
fost Pilalcheria din „Oraşul fără avocaţi“ de N. Manzari, Miroiu din „Steaua fără
nume“ de M. Sebastian, Rică Venturiano, Catindatul, Agamiţă Dandanache şi
Leonida din piesele lui Caragiale, Hlestakov din „Revizorul“ de Gogol,
Tuzenbach din Trei surori de Cehov, Romulus cel Mare din
piesa lui Dürrenmatt, Richard al III-lea al lui Shakespeare, Ciriviş din „Capul
de răţoi“ şi a dat viaţă efemeră multor piese conformiste: „Celebrul 702“,
„Ziariştii“, „Şeful sectorului suflete“, toate scrise de Al. Mirodan. Dar a
fost, mai ales, acel admirabil Berenger,eroul din „Rinocerii“ de E.
Ionescu şi, bineînţeles, Ianke din „Take, Ianke şi Cadîr“. Iar acum, la venerabila vârstă pe care o are, se metamorfozează săptămânal
în rolul „Egoistului“ lui Jean Anouilh (am înşirat doar câteva din marile lui
creaţii).
Deşi
mulţi cronicari au strâmbat din nas de multe ori acuzându-l că n-are dicţie, că
morfoleşte cuvintele, că nu se înţelege ce spune, Radu Beligan a reprezentat,
prin stilul lui atât de criticat, dar mai ales prin nonşalanţa şi eleganţa pe
care le-a arătat pe scenă, prin modul simplu dar inteligent de a fraza şi de-a
rosti replica, prototipul actorului intelectual român modern. Deşi s-au
povestit multe despre modul său versatil de a fi, eu pot depune mărturie despre
generozitatea omului care m-a ajutat şi mi-a schimbat firul vieţii, angajându-mă
la teatrul pe care-l conducea, iar ulterior m-a sprijinit moral, cum numai un
mare artist o poate face. Intrând peste noapte într-un rol din
„Opinia publică“
de A. Baranga, jucat până atunci cu mare succes de Gh. Dinică, după prima
replică pe care am spus-o în scenă, Radu Beligan s-a întors cu spatele la
public adresându-se către cei prezenţi cu mezzo voce: „E foarte bun băiatul ăsta!“.
Mult mai târziu, mi-a mai dat o altă dovadă de generozitate, prefaţându-mi
laudativ prima mea carte, intitulată „Acele lucruri aiuritoare“, iar altă dată
a avut răbdare să citească, cu mine alături, prima mea piesă de teatru, despre
un om pe care îl cunoscuse foarte bine: „Mircea Şeptilici, sau ultimele două
ore din viaţa unui artist“, care aşteaptă şi azi să fie pusă în scenă de
Teatrul de Comedie.
A apărut
în nenumărate filme – regizorii folosindu-se de numele său pentru a obţine o
minimă audienţă de public – în care s-a străduit să dea puţină umanitate
personajelor care le populau, osificate şi impregnate de morala comunistă, a
scris câteva excelente cărţi cu însemnări acide despre lumea teatrului,
dovedind un talent impresionant de eseist, şi a pus în circulaţie încântătoare
aforisme pline de savoarea autenticităţii, printre care acela în care defineşte
filmul drept o conservă în comparaţie cu alimentul proaspăt care este teatrul.
A
fost căsătorit cu trei femei fermecătoare, iar acum este însoţit pretutindeni
de o încântătoare domnişoară, autoare a ultimei piese interpretate de maestru
pe scena Teatrului Metropolis, care se numeşte – printr-o formidabilă coincidenţă
– Mona! Este autorul a trei copii şi a nenumărate spectacole regizate de el cu
o artă de bijutier pe care numai marii maeştri o posedă. Nu mai adaug decât că
numele de Beligan, care a dat glorie teatrului românesc, nu reprezintă
decât anagrama cuvântului Galbeni, numele satului de lângă Vaslui în care s-a născut
domnia-sa.
„Teatrul
nu este un cămin liniştit. Cine caută pe scenă un adăpost trebuie să ştie că
această casă cu numai trei pereţi este cea mai descoperită dintre toate, purtată
când pe valurile succesului, când pe cele ale înfrângerii. Ca să rezişti şi să
birui îţi trebuie nu numai talent, ci şi curajul de a crede până la capăt
într-o idee, şi mai ales energia morală de a accepta aversiunile“. Iată mărturisit,
într-una din cărţile sale, unul din secretele longevităţii şi biruinţelor lui de-a lungul drumului parcurs de
aproape un secol de viaţă.
P.S:
un distins şi talentat coleg m-a întrebat deunăzi: „Am aflat că scrii cronică
teatrală la Viaţa medicală.
S-au
înfiinţat cumva teatre în policlinici şi spitale?“
„Nu,
dar şi când s-or înfiinţa…“, i-am răspuns.
