Pentru Institutul Cervantes din Bucureşti,
toamna aceasta a însemnat o perioadă de mari schimbări, marcată în acelaşi timp
de multe reuşite în domeniul iniţiativelor culturale oferite publicului
interesat de tot ceea ce înseamnă exprimare artistică venită dinspre zona hispanică.
Totul a început odată cu instalarea în noul sediu, de pe bulevardul Regina
Elisabeta, la nr. 38, în fosta berărie Gambrinus, clădire generoasă şi perfect
adaptată variatei palete de activităţi aflate pe agenda celor de la Cervantes.
Pe lângă spaţiile clasice, absolut indispensabile, dedicate cursurilor pentru
învăţarea limbii spaniole, amenajate la cele mai moderne standarde, şi cele
destinate bibliotecii, instituţia beneficiază acum şi de o sală proprie, unde
se pot organiza proiecţii de film, conferinţe şi spectacole de teatru, precum şi
de o sală care poate găzdui expoziţii dintre cele mai diferite. Tocmai în acest
spaţiu privilegiat s-a făcut debutul activităţilor culturale ale sezonului, cu
o expoziţie de fotografie ce poate fi cu uşurinţă considerată un eveniment,
care a scos la iveală şi a arătat şi publicului român un artist din prima jumătate
a secolului XX, dintre cei formaţi într-o vreme în care imaginile, înainte de a
fi încredinţate privitorului, treceau printr-un riguros şi extrem de exigent
proces de selecţie făcut de însuşi autorul lor.
Luis
Ramón Marín (1884–1944) a fost unul dintre cei mai mari fotografi spanioli,
având realizări remarcabile în zona fotografiei de reportaj, într-o epocă
marcată de evenimente, care, nu de puţine ori, au avut menirea de a schimba
cursul istoriei. Şi tocmai aceste schimbări au fost cele care l-au obligat la
izolare în ultimii ani ai vieţii, după încheierea războiului civil spaniol, şi
au făcut ca moştenirea sa fotografică să trebuiască să fie
ascunsă şi păstrată
în secret timp de câteva decenii.
Expoziţia de la Bucureşti, intitulată Marín. Fotografii 1908–1940, reuneşte 60 de imagini alese din
impresionanta colecţie de negative a artistului (peste 18.000 de plăci
fotografice) şi este parte a unei serii de expoziţii itinerante, care poposeşte
la sediile Institutului Cervantes din întreaga lume, cu scopul de a readuce în
atenţie un creator pe nedrept uitat şi epoca în care acesta a trăit şi a fost
în activitate. Mulţumită fiicei artistului, prezentă la vernisajul de la Bucureşti,
care a oferit operele tatălui său, şi Fundaţiei Pablo Iglesias, care a
restaurat o parte dintre negative, putem redescoperi astăzi o creaţie a unui
artist complex, care nu s-a limitat la un singur gen fotografic, ci s-a aplecat
deopotrivă asupra fotojurnalismului, reportajului social, fotografiei de război,
instantaneelor ce surprindeau familia regală, reprezentând cu acurateţe toate
evenimentele care aveau impact în epocă, fără să uite de imaginile pur
artistice, fotografia de studio, cu portretele unor personaje cunoscute,
realizate într-o manieră care nu poate să nu ne poarte cu gândul la marii maeştri
ai picturii universale. Recuperarea lui nu face decât să întregească –
obiectiv, dar şi emoţional – tabloul unei perioade importante nu doar pentru
conaţionalii săi, ci deopotrivă şi pentru privitorii interesaţi, din orice alt
loc.
În cei peste treizeci de ani de carieră,
Marín a avut, cum se întâmplă întotdeauna în cazul marilor artişti, o serie de
subiecte preferate, care l-au preocupat şi la care a revenit iar şi iar de-a
lungul timpului, în căutarea celei mai bune variante, atât din punct de vedere
tehnic, cât şi ca mesaj vizual şi, de ce nu, artistic, transmis privitorului.
În expoziţia oferită nouă de Institutul Cervantes, deşi la o privire atentă
putem identifica reprezentări ale tuturor acestor teme, ele nu sunt separate şi
aliniate în urma unei etichete. Este misiunea vizitatorului să le redescopere,
să le definească, să le aprecieze şi în felul acesta să ajungă să îl cunoască
pe Marín. Acesta a fost şi cazul lui Dragoş Lumpan, fotograf profesionist, dar şi
prieten al medicilor reuniţi în Clubul foto Arfomed, care a văzut imaginile
fotografului spaniol şi a caracterizat expoziţia ca fiind excepţională, cum nu
se întâlnesc adesea la Bucureşti, de un nivel comparabil cu cele de profil văzute
pe alte meleaguri.
Vizitarea acestei expoziţii a reprezentat în
mod sigur, pentru întregul public, o experienţă emoţionantă, plină de trăiri
artistice, dar şi de momente de adânc respect în faţa istoriei. De la
portretele neobişnuite ale unor personaje cunoscute, abordate într-o manieră
inedită, care aduce mâinile, şi nu faţa, în prim-plan, până la imaginile mulţimii
adunate în jurul unui aparat de radio dintr-o cafenea, pentru a urmări
extragerea loteriei de Crăciun, precum şi atâtea alte subiecte, 
lucrările sale
se pot constitui oricând în fresca unei epoci apuse, fiind capabile să readucă
în actualitate evenimente şi personaje pe cale să se piardă, pe nedrept, în
uitare.
Având
în comun cu evenimentul relatat anterior faptul că este vorba tot de o expoziţie
aflată în turneu prin lume, colecţia de pictură şi montaj a lui José Manuel Ciria ne readuce însă în
prezent. Lucrările sale de mari dimensiuni şi-au găsit casa potrivită (chiar dacă
pentru o scurtă perioadă, până la 15 decembrie) în generoasele, amplele spaţii
ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, concepute parcă special pentru
tendinţele artiştilor de astăzi. Intitulată Windows
sau, în varianta prescurtată, WDW, ar
putea să ne ducă cu gândul, înainte de a-i trece pragul, la posibile
similitudini cu arhicunoscutul sistem de operare pentru computere, care l-a făcut
bogat şi celebru pe Bill Gates. Nimic mai departe de adevăr, putem constata
odată intraţi în muzeu. Pentru Ciria, după mai bine de douăzeci de ani de
încercări şi reuşite artistice, după multe expoziţii în galerii prestigioase
din Europa dar şi de peste ocean (artistul locuieşte din 2005 la New York),
ferestrele sunt de fapt căi de acces către sufletul uman, către emoţiile, dar
mai ales către anxietăţile şi angoasele pe care acesta le încearcă, inevitabil,
de-a lungul vieţii. Ne-o dovedesc seriile de tablouri reprezentând chipuri în
diferite ipostaze ale suferinţei, furiei, supărării, îngrijorării…
Expoziţia ne
oferă, dincolo de tablouri, şi o serie de reprezentări artistice asupra cărora
Ciria s-a aplecat mai recent, şi pe care le prezintă numai acolo unde spaţiul
expoziţional i-o permite, cum este cazul instalaţiei de podea Reţea construită. Totodată, artistul continuă,
ori de câte ori are ocazia, să exploreze noi mijloace artistice şi a făcut-o şi
cu ocazia vernisajului de la Bucureşti, când toţi cei prezenţi au primit o
copie pe hârtie a unuia din chipurile lui Ciria, pe care trebuia să o ţină în
dreptul feţei, în timp ce grupul era imortalizat fotografic. Astfel de experimente
au fost făcute şi în alte părţi, după cum se poate vedea în catalogul expoziţiei.
Nu vom insista mai mult, lăsându-vă plăcerea de a descoperi noi sensuri şi emoţii
în lucrările pictorului spaniol. 
