Ediţia a XXIII-a a Festivalului Naţional de
Teatru s-a încheiat, deşi era cât pe ce să nu mai aibă loc din cauza unor
dificultăţi financiare. Dar impasul a fost depăşit şi timp de zece zile s-au
derulat prin faţa spectatorilor bucureşteni şi a invitaţilor din străinătate
(spectacolele au fost titrate şi în limba engleză, iar cele ale teatrelor
maghiare şi în limba română) zeci de spectacole în câteva săli bucureştene.
S-au putut vedea câte două spectacole pe zi. Cine a avut timp, dispoziţie şi a
putut învinge oboseala, în unele zile a putut vedea chiar trei.
„Ediţia
2013 şi-a dorit să le propună spectatorilor un eşantion concentrat,
reprezentativ, al artei scenice româneşti aşa cum s-a înfăţişat ea pe parcursul
stagiunii 2012–2013“, a declarat dna Alice Georgescu, directorul şi selecţionerul
unic al festivalului, în prefaţa caietului program. Într-adevăr, selecţia
oferită a avut o bună cumpătare, îmbinând mai multe cerinţe şi opinii, iar la spectacole
s-au adăugat multe activităţi conexe, legate, bineînţeles, tot de teatru: lansări
de cărţi, filme, conferinţe, audiţii radio etc. Peste toate s-a adăugat un
impresionant caiet-program cu toate spectacolele prezentate şi cu activităţile
anexe, încât spectatorul să ştie precis încotro îşi va îndrepta paşii.
Cote joase şi ciudăţenii
Desigur, ca la orice festival, au fost
bucurii depline, adică cote înalte de artă artistică, ca spectacolul de la
Opera din Iaşi, cu Troienele, dar şi dezamăgiri ca de exemplu cel
semnat de Mihai Mănuţiu în dublă ipostază de scenarist şi regizor, la Teatrul
Naţional din Iaşi. Au fost mai multe cote joase, ca să le numesc eufemistic,
sau spectacole mai vechi, asezonate, lustruite ca să pară noi, ca cel de la
Craiova cu „O scrisoare pierdută“, semnat de Mircea Cornişteanu, altfel un
regizor stimabil, autor al multor succese. Dar dezamăgirile nu vreau să le
contabilizez. Ele sunt inerente într-un festival de o asemenea factură şi în
mod sigur cei în cauză şi-au dat seama după reacţiile publicului. De exemplu,
cazul spectacolului cu Pescăruşul al
Teatrului German din Timişoara, semnat de un minunat regizor, Yuri Kordonski,
care însă n-a găsit interpreţi pe măsura intenţiilor sale. Publicul a dat năvală,
dar la pauză foarte mulţi spectatori au plecat ilustrându-se perfect proverbul
„La pomul lăudat să nu te duci cu sacul“.
Au mai existat şi alte ciudăţenii –
spectacole prezentate în caietul-program, dar care n-au avut reprezentaţii: Povestea soldatului la Teatrul Odeon sau
patru spectacole ale teatrului Bulandra: Căsătoriaşi Îngropaţi-mă după plintă (regizate
de Yuri Kordonski), Conul Leonida de faţă
cu reacţiunea (regizor Silviu Purcărete), Lear(a) (regizor Andrei Şerban). Ce s-o fi întâmplat?
Şlefuit ca un diamant
În opinia mea, vârful festivalului l-a
constituit spectacolul lui Andrei Şerban, un tot rotund, unitar, care, după atâţia
ani, şlefuit ca un diamant, a atins perfecţiunea. Ansamblul, corurile, muzica
originală compusă de Liz Swados, costumele create de Doina Levintza,
interpretele (soliste) Hecuba (Simona Titieanu, Laura Magdalena Scripcaru,
Maria Macsim Nicoară), Andromaca (Ana Maria Donose, Marinela Nicoară), Casandra
(Lăcrămioara Maria Hrubaru, Cristina Grigoraş), dar mai ales Helena (Cristina
Tâlmaciu, Ana Maria Donose) au fost la înălţime şi scene întregi au atins
paroxismul spectacologic, ca aceea cu dansatorul urs, violator (Victor
Zaharia). E o minunăţie a artei teatrului. A fost bine că A. Şerban şi-a reluat
demersul regizoral adnotat, corectat, adăugit. Îi mai rămâne o singură ipostază,
de a reface spectacolul în limba română. Există o traducere admirabilă prin
conciziune şi plasticitate, a poetului Dan Botta, de care marele regizor, alături
de echipa sa credincioasă de care nu se desparte, ar trebui să se folosească.
De fapt, Teatrului Naţional din Iaşi i se datorează primul spectacol postbelic
cu Troienele, realizat de Anca Ovanez în limba română, în 1969 (după ce A. Şerban
realizase faimoasele sale spectacole de la Piatra Neamţ şi-şi luase zborul, cu o
bursă Ford, spre SUA), avându-i ca protagonişti pe Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu,
Cornelia Hâncu, Viorica Popescu, Costel Constantin, Sergiu Tudose.
Au fost multe spectacole interesante în
peisajul festivalului, care ar merita o cronică specială, ca, de exemplu, cel
oferit de Teatrul (de limbă maghiară) „Tamasi Aron“ din Sf. Gheorghe, în regia
lui Laszlo Bocsardi, cu un interpret remarcabil al Avarului, cu o scenă
antologică, unicat, ce ar putea fi denumită „Harpagon în pielea goală“, dar spaţiul
nu-mi permite.
Umor absurd într-o lume crepusculară
Spectacolul Teatrului de Nord din Satu Mare,
cu piesa lui Matei Vişniec, regizat de Ovidiu Căiţa, Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat, m-a
impresionat în mod deosebit prin calitatea lui profesională. Matei Vişniec, un
nume care a ţâşnit în teatrul românesc puţin înainte de evenimentele din
decembrie ’89, a scris o sumedenie de piese, încercând, probabil, să-l depăşească
pe Paul Everac. Până acum are 21 de volume apărute în România şi tot atâtea în
străinătate (trei în Bulgaria). A plecat la Paris la 33 de ani, acum are 57.
Dacă la început îşi denumea piesele cu un singur cuvânt (Dinţii, Uşa), ulterior
chiar cu două (Ţara lui Godot, Arthur Osânditul) de la un timp a ajuns să aibă
titluri kilometrice ca: „Mamă, dar ăştia au ajuns să povestească în actul doi
ce se-ntâmplă în actul întâi“ sau: „Istoria urşilor Panda şi a unui saxofonist
care avea o iubită la Frankfurt“, realizând, în mod sigur cele mai lungi
titluri ale unor piese de teatru din literatura dramatică română. Cred că nu
există teatru în ţară care să nu-i fi jucat o piesă. Dacă la începutul
comunismului a existat o epocă Baranga, ulterior urmată de una Everac, epoca
actuală se poate denumi Matei Vişniec!
„Paparazzi…“ este un eseu dramatic format
din mai multe secvenţe, ce au câte un personaj de legătură (orbul, cerşetorul),
şi se petrece pe o stradă populată, bineînţeles cu lumpeni, chiar asasini de
ocazie, (după propria lor mărturisire) şi tot felul de personaje ciudate, fără
o caracterizare precisă, unde există bineînţeles o cafenea, cu ocazia căreia
aflăm amănuntul că se plăteşte în franci (deci undeva în Franţa),
remodelându-mi impresia că s-ar petrece undeva în scumpa noastră ţară, pe care
o iubim, o stimăm, în care ni se joacă piesele, dar noi locuim în străinătate,
în spaţiul Schengen, că acolo se plătesc mai bine serviciile pe care le prestăm.
Beckett, Ionescu, Mroz´ek, Pinter chiar
Mazilu şi Băieşu se îmbulzesc în textul lui Vişniec, dând naştere de multe ori
unui compozit ciudat spectacologic, care are dorinţa de a copia identic
realitatea diurnă, personaje destul de rudimentare care folosesc expresiile
cele mai uzuale, iar alteori cuprinse de verbozitate fantastică debitează
neînterupt, panseuri, teorii nebuloase exibându-se, uneori fermecător, alteori
déjà vu. În cazul de faţă, autorul este, împreună cu personajele sale, torturat
de sfârşitul iminent al lumii anunţat de mai toate canalele de televiziune, de
toţi comentatorii politici, economici şi chiar sportivi şi, în consecinţă,
traiectoria personajelor e angoasată, panicată, neliniştită, absurdă. „Domnule,
trebuie să plătiţi consumaţia“, spune o barmaniţă. „Când peste câteva minute,
va veni sfârşitul lumii, dumneata ai pretenţia să plătesc consumaţia?“, întreabă
clientul, care îngurgitează apă minerală. „Chiar dacă vine sfârşitul lumii aveţi
obligaţia de a plăti consumaţia“, răspunde logic barmaniţa (ce replică maziliană!).
Într-un decor semnat de Eliza Labancz, Ovidiu Căiţa reuşeşte performanţa să dea
consistenţă şi adevăr unor personagje fantomatice, unor scheme de fapt, într-o
lume ce se vrea crepusculară. Scena cea mai copioasă, mai plină de umor absurd,
care regizorului i-a reuşit de minune şi a stors-o de toate semnificaţiile ei
ascunse, este scena „sacului“ (de fapt remontată de autor după celebra scenă a
sacului din „Vicleniile lui Scapin“ de Molière). Întreaga distibuţie, chiar şi
cei în apariţiile fără cuvinte, dar mai ales omul din sac (Ionuţ Mateescu)
trebuie felicitaţi pentru performanţa de a fi realizat un frumos şi rotund
spectacol modern cu un text destul de debil uneori. Ciudat: un teatru românesc,
la hotarul ţării, fără un nume caracteristic, care să-i dea o personalitate, ci
doar o indicaţie geografică (o sugestie: acolo a montat câteva spectacole
marele artist care trăieşte acum la Montréal: Septimiu Sever, care era ardelean
get-beget).
Flori de colţ… independente
Nu
pot încheia fără să amintesc două emoţionante spectacole: unul de poezie şi
muzică susţinut de Ion Caramitru şi de violoncelul lui Adrian Naidin (inţiativă
care ar trebui extinsă şi cu alţi actori care ar putea susţine chiar singuri un
recital), celălalt cu Unteatru, un teatru într-adevăr independent care are acum
un sediu improvizat (de fapt ca mai toate teatrele independente), care şi-a făcut
loc în festival numai şi numai calităţilor originale ale spectacolulului cu
piesa lui Tennesse Wiliams, Un tramvai
numit dorinţă, regizat de Andrei şi Andreea Grosu şi interpretat impecabil
de tinerii actori Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Nicoleta Lefter, Liviu
Pintileasa şi Richard Bovnoczki.
Trebuie remarcat că pe lângă teatrele de
stat, subvenţionate de la buget, au apărut şi unele teatre independente, ca nişte
flori de colţ rare, nesubvenţionate decât de pasiunea celor ce le alcătuiesc:
unele total independente ca Godot Café-Teatru sau Unteatru şi altele afiliate
încă la teatrul-mamă precum: Studioul „Yorick“, Compania „Tompa Miklos“ şi
Compania „Liviu Rebreanu“ ale Teatrului de Stat din Târgu Mureş (ultima a
produs un amuzant spectacol cu Şcoala
nevestelor, într-un decor fabulos). Extraordinară emulaţie teatrală la Tg.
Mureş!
Bomba dramatică
Când credeam că festivalul se va încheia fără
să prezinte o piesă românească de actualitate (celelalte spectacole fiind
purgate de orice aluzie la contemporaneitate, mai rău decât pe timpul împuşcatului),
în penultima zi, am avut bucuria de a asista la o bombă dramatică: spectacolul
oferit de Studioul „Yorick“ al Teatrului de Stat din Tg. Mureş şi Compania
„Tompa Miklós“, Beznă de mină, a
scriitorului maghiar Csaba Sz´ekely în care se vorbeşte pe larg despre ce se
petrece azi în România la nivel micro. Însă în limba maghiară: „În lupta acerbă
pentru putere, unii nu se sfiesc să recurgă chiar şi la cele mai imorale
instrumente. Aflându-se în pragul alegerilor pentru primăria localităţii,
edilul unui sat se agaţă de funcţie până la ultima-i suflare. Corupţie, naţionalism
– două teme răspândite, tratate drept tabuuri într-o societate tradiţionalistă
maghiară“, se scrie în caietul-program. Autorul, regizorul Aba Sebastyén,
interpreţi, László Szakács, Barna Bányai Kelemen, Miklós Levente Ordög,
Julianna Czikó, dar mai ales Dorottya Nagy, au dat, după părerea mea, o lecţie
de artă interpretativă şi curaj civic, prezentând dramatic realităţile dure din
România de azi.
Când oare teatrele din România vor avea
curajul de a arăta realitatea ţării, pe scenă? Probabil printr-un ordin
guvernamental, ca pe vremuri, sau…la sfântu’ aşteaptă, teama actualilor
manageri că le va fugi scaunul de sub fund, fiind prea mare…
Duminică seara, după intresantul şi prolixul
spectacol al Teatrului Naţional din Timişoara, al reputatului regizor Alexander
Hausvater, cu multe minusuri, provenite din inabilităţile scenaristului, dar
salvat în ultimă instanţă de entuziasmul şi pasiunea grupului de actori care
l-au interpretat, a fost anunţat marele premiu al Festivalului Naţional de
Teatru, oferit de juriul internaţional al criticii, unui teatru foarte tânăr:
Unteatru!
P.S. Un fapt fără legătură cu estetica teatrului, ci
doar urmarea îmbulzelii: mă găseam ca spectator la „Troienele“ pe scenă, nu în
sală, unde se desfăşura prima parte a spectacolului regizat de Andrei Şerban.
Stam, împreună cu ceilalţi peste 300 de spectatori pur şi simplu lipiţi unul de
altul ca sardele într-o conservă şi ascultam litaniile zguduitoare ale
troienelor într-o limbă necunoscută mie, când, deodată, am simţit cum o persoană
adultă s-a lipit de spatele meu nepermis de mult. La început, concentrat la tot
ce se petrecea pe estradele pe care troienele îşi plângeau soarta şi la
du-te-vino-ul din jur, al carelor în care erau transportate învinsele
(maltratate sadic), împinse de „greci“ mătăhăloşi, care miroseau a Dior, n-am
dat importanţă faptului în sine. Mai stătusem în aglomeraţii similare în
metroul londonez şi parizian şi la celălalt spectacol cu „Troienele“ din anii
’90 de la Teatrul Naţional, regizat tot de A. Şerban. Dar la un moment dat,
când apăsarea din spate a devenit excesivă, aproape de nesuportat, pradă unui
gând ascuns, am dus mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor şi am
constatat cu stupoare că nu mai am portofelul! M-am întors cu greu, folosind
din plin coatele şi în am descoperit o planturoasă doamnă pe care o cunoşteam
bine şi care în niciun caz nu putea să aibă o asemenea îndeletnicire. Atunci,
instantaneu, m-am întrebat: unde ar putea fi portofelul meu?