După
concertele de deschidere, Festivalul „Enescu“ a continuat să propună repere
amalgamate, menite să readucă ansambluri şi nume binecunoscute din precedente
ediţii, să prezinte orchestre cu o tradiţie mai mult sau mai puţin îndelungată,
evoluând pentru prima oară la noi, să includă formaţiile româneşti – camerale,
simfonice sau corale – în varii combinaţii, aşa încât să se obţină un echilibru
util pentru toată lumea implicată, cu foarte multă muzică de secol XX, departe
de gustul publicului larg, cu o ciudată premieră la Operă şi nocturne care au
adus creaţia preclasică în prim-plan.
L-am
reascultat pe Radu Lupu, de această dată în recital Schubert, compozitor
apropiat structurii renumitului pianist, o sală sufocată de cei care ştiu că o
asemenea întâlnire nu trebuie ratată descoperind o abordare cerebrală, departe
de romantismul poate hipersensibil cu care ne-am obişnuit, sobru, rezervat, cu
momente de anvergură aproape beethoveniene, reuşind totuşi să creeze atmosfera
specială care „plutea“ deasupra tuturor; ovaţiile prelungi au fost răsplătite
cu multe bisuri, semn că solistul s-a simţit în largul său din nou sub cupola
Ateneului şi din nou admirat necondiţionat de publicul „de acasă“. Dar pe acel
podium au concertat şi Filarmonica din Timişoara şi cea din Iaşi, cu oaspeţi
străini la pupitru, colaborând cu pianişti cunoscuţi sau nu, în partituri cu
siguranţă necunoscute nouă, iar orchestra din Cluj a abordat lucrări scrise (şi)
de… dirijorul invitat. După-amiezele camerale şi matineele de la Auditorium sau
de la Universitatea de Muzică s-au înscris pe aceleaşi coordonate, cvartetul
„Tammuz“ preferând însă pagini de Enescu sau Fauré.
Serile
de la Sala Palatului au avut o cotă de noutate, pentru că Orchestra din
Pittsburg, cu Manfred Honeck la pupitru, a convins în Simfonia nr. 5 de Şostakovici, a acompaniat pe cât posibil o
explozivă pianistă – Yuja Wang –, năucitoare ca performanţă tehnică şi ca
tempo, apreciată sau nu în îndrăgitul Concert
nr. 1 de Ceaikovski, ansamblul devenind însă cuceritor în bisuri. Iar dacă
orchestra americană există de peste un secol, Filarmonica Naţională din Rusia
s-a înfiinţat în urmă cu doar un deceniu, programarea sa prilejuind însă
revederea reputatului Vladimir Spivakov, dar ca dirijor, departe de strălucirea
violonistului de altădată, acum cu o gestică rezervată, elegant şi reţinut în Suita nr. 3 de Enescu (destul de incert
conturată) şi în Simfonia nr. 1 de
Rahmaninov, acompaniind însă excelent evoluţia de mare clasă a violonistului
Serghei Dogadin, care în Poemul de
Chausson sau în Introducere şi Rondo capricioso de Saint-Saëns a încântat prin sunetul superb, fineţea
discursului, frazarea sensibilă şi tehnica impecabilă dar fără ostentaţie, ceea
ce s-a remarcat şi în Capriciul de Paganini cântat ca bis, departe
de intenţia (altora) de a etala o virtuozitate mecanică. Şi din nou bisurile au
relevat o altă „faţetă“ a ansamblului, Spivakov apropiindu-se de cel pe care îl
ştiam din anii ’80 ca redutabil şi fermecător solist.
Extrem
de interesantă pentru spectatorii fideli ai festivalului a fost însă revenirea
Orchestrei din Paris, în anii precedenţi condusă de Eschenbach, acum sub
bagheta lui Paavo Jarvi, sunând cu totul altfel, plină de viaţă, de căldură şi
cu o supleţe expresivă deosebită în marea muzică franceză – uvertura la opera Corsarulde Berlioz şi Simfonia nr. 3 cu
orgă de Saint-Saëns –, redate cu rafinament şi plasticitate, cu o paletă
coloristică perfect adaptată stilistic, susţinând apoi cu discreţie şi (din
nou) eleganţă demersul solistic al tinerei violoniste Vilde Frang, excelentă înConcertul de Britten, gândit în
tonuri delicate, uneori abia sugerate, cu fraze generoase, dar fără secvenţe în
forţă, manieră în care a rămas şi în bisul oferit (din creaţia finlandeză). Iar
a doua zi, dirijorul a revenit la pupitru, la fel de implicat şi eficient,
transmiţând stări şi trăiri intense fie în prima Simfonie enesciană, fie în Simfonia nr. 5 de Prokofiev, opusuri
interesante, ofertante pentru interpreţi şi pentru cunoscători, mai puţin
pentru publicul „de festival“.
Marcată
de tensiuni extreme în timpul repetiţiilor, determinând şi preluarea conducerii
de către dirijorul Leo Hussain (care colaborase în urmă cu două zile cu
Filarmonica ieşeană), prezentarea monumentalei lucrări Gurrelieder de Schönberg
a constituit o provocare atât pentru orchestra şi corul Filarmonicii bucureştene,
cât şi pentru spectatori, dificultatea scriiturii şi noutatea limbajului (cu
care nu sunt deloc obişnuiţi) constituind un obstacol greu de trecut pentru mulţi.
Dar după un început neconturat, incert ca formă şi expresie, dirijorul – foarte
bun de altfel – a reuşit să determine implicarea ansamblului, care a cântat
chiar foarte bine, reliefând contrastele şi stările diverse cuprinse în
partitura de factură wagneriană, poate şi cu influenţe straussiene, superbă dar
greu de realizat într-o construcţie unitară şi densă, cu suprafeţe difuze şi
explozii terifiante. Distribuţia solistică a fost, în general, echilibrată, dar
soprana Violeta Urmana a fost depăşită de solicitările scriiturii (în special
în acut), tenorul Nikolai Schukoff rezistând eroic (dar cu brio) intensităţilor
şi ţesăturii infernale, în timp ce baritonul Thomas Mayer a demonstrat ştiinţa şi
expresivitatea cântului semiparlat (vestitul Sprechgesang), iar mezzosoprana
Janina Baechle a convins, prin linie şi suverană conducere a frazei, că este (şi)
o redutabilă interpretă de tip wagnerian; tenorul John Daszak a avut doar
scurte intervenţii, actorul Victor Rebengiuc dublând, de fapt, prin recitarea
textului, fără vreun acompaniament, ceea ce apoi a rostit foarte inspirat Mayer,
pe suportul muzicii. Şi astfel, o lucrare complexă şi practic necunoscută la
noi a cucerit până şi spectatorii neavizaţi, dar dornici să descopere frumuseţea
muzicii, aplauzele entuziaste de la final răsplătind efortul şi problemele (cu
emoţii) pe care „filarmoniştii” le-au depăşit într-o manieră demnă de admirat.
Duminică
seara, Orchestra Română de Tineret, dirijată de Lawrence Foster, a încântat
într-un program destul de „compozit“, alăturând o piesă foarte bine scrisă de
Dediu, apoi Dublul concert de Brahms
– cu violonistul Pinchas Zukerman şi violoncelista Amanda Forsyth (destul de
departe de profunzimea şi frumuseţea secvenţelor solistice, „jucându-se“ lejer
pe corzi, ca şi în bisul de Kodaly, de altfel) –, iar în partea a doua lucrări
de
Ravel, superb realizate în tonuri irizate sau izbucniri de factură iberică,
deşi dirijorul a temperat neinspirat gradaţia din Bolero, optând la bis pentru
o piesă lentă de Fauré, urmată însă de strălucitoarea uvertură la opera Ruslan şi Ludmila de Glinka.
Sfârşitul
de săptămână a oferit, târziu în noapte, o reîntâlnire cu „Europa galante“ şi
violonistul-conducător Fabio Biondi, acum în pagini de Vivaldi, gustate de un
public destul de numeros, apoi Ansamblul „La Venexiana” şi dirijorul Claudio
Cavina au abordat opera în concert Orfeu
de Monteverdi, cu solişti specializaţi în astfel de partituri, neaşteptată
fiind colaborarea cu „Preludiu“, cor (pregătit de Voicu Enăchescu) pe care îl ştiam
mai curând în repertoriul de colinde şi miniaturi diverse, eventual şi din muzica
religioasă a cappella. O altă lucrare preclasică de gen – Alessandro de Händel –,
a prilejuit orchestrei „Armonia Atenea“, cu George Petrou la pupitru şi o echipă
solistică redutabilă – (incluzând şi contratenori precum reputatul Emanuel
Cencic), făcând risipă de coloraturi şi „înflorituri“ de efect, în compania
unui ansamblu (şi) cu instrumente de epocă – un demers bine susţinut, totul
devenind apoi trenant, poate şi pentru că amploarea şi aspectul static începeau
să se simtă la miezul nopţii.
Despre
noua montare a operei Otello de
Verdi, mă rezum la a spune că m-a revoltat şi m-a întristat teribil – detalii
poate altădată.
