E
frig la „Patria“. Trebuie să înceapă filmul, dar nu mă pot convinge să îmi dau
fularul sau haina jos. N-am de unde şti încă, dar mâine e programată prima
ninsoare din an. E frig la „Patria“. Mă încolăcesc în scaunul care vrea să fie
fotoliu dar nu e, în sala care vrea să fie încălzită dar nu e. N-am de unde şti
încă, dar acesta nu este un film care să te încălzească. Nu te lăsa înşelat de
nume. Maps to the stars nu-i
atât un film despre înălţimi, cât despre hăuri. Sau poate asta e şi ideea.
Întinzi mâna să ajungi la stele şi rişti să pici în prăpăstii fără fund. O
privire cinică, acidă a Hollywoodului, e al cincilea film cu care David
Cronenberg a candidat la Palme d’Or. A obţinut premiul pentru interpretare
feminină (Julianne Moore). Rulează pentru prima dată în Capitală, în seara
deschiderii festivalului Les Films de
Cannes à Bucarest.
Intru
în cinema pe la opt şi jumătate. În hol e înghesuială, nu e încă permisă
intrarea în sală. Peste atmosfera de festival şi oamenii relaxaţi se suprapune
senzaţia că suntem într-un lift cu străini. Holul „Patriei“ nu e pregătit
pentru aşa mulţi oameni. Dau să merg spre casa de bilete, dar două tipe din
stânga mea glumesc despre cum speră să fie lăsate să stea pe scări. Bilete nu
mai sunt. Organizatorii aşteaptă să vadă câţi dintre invitaţii lor ajung şi,
când e clar că mai bine de jumătate lipsesc, mai pun zece bilete în vânzare. Ne
reaşezăm în faţa casei în şir indian, noi cei rămaşi pe dinafară. Pentru că
n-am fost niciodată bună la dat din coate, ultimul din astea zece se vinde
chiar tipului din faţa mea. Nu-i nimic, oamenii cu ecusoane privesc din nou în
sală şi evaluează situaţia. Mai sunt locuri şi, la a treia tură de bilete puse
la bătaie, reuşesc şi eu să îmi cumpăr unul. Nu pierd nimic, în afară de
reclamele dinaintea filmului. În sală, publicul e de un respect pe care nici la
teatru nu-l mai vezi. Nu tu şoapte, nu tu sonerii de mobile, nu tu
telefoane-lanterne gâdilate în întuneric. Din când în când, se aude uşor foşnăitul
unei pungi de popcorn şi parcă îţi imaginezi chipul speriat al celui care mănâncă
anxios, ca la un film de groază.
Maps to the stars nu e un horror. De
la horror pleci speriat, dar convins că povestea n-are legătură cu realitatea şi
că monştrii nu sunt nici reali, nici umani. În Maps to the stars, monştrii sunt cât se poate de umani şi de reali.
Şi, cel mai probabil, la fel de speriaţi cum suntem şi noi. Un băiat de 13 ani
care a trecut deja pe la dezintoxicare. O adolescentă piromană care vrea să
reconstituie legătura bolnăvicioasă a părinţilor ei. O actriţă la apus de
carieră, bântuită de fantoma unei mame abuzive. Un şofer-actor cu un picior în
lumea lor, cu unul în afară. Sex ieftin, zâmbete false, normalitate mimată.
Droguri, narcisism, vină. Nu lipseşte niciun ingredient pentru fotografierea
gotică a Hollywoodului care îşi reciclează neîncetat aceleaşi mituri. Până
aici, demonstraţia ţine, dar e plictisitoare.
Ideea
originală a scenaristului Bruce Wagner este de a folosi incestul, multiplicat,
ca metaforă pentru o lume bolnavă moral, incurabilă şi autodistructivă. O lume
în care nici psihoterapeutul nu poate ajuta pe nimeni, pentru că atât el, cât şi
metodele lui sunt la fel de corupte ca întreaga comunitate. Paralele atrag atenţia
asupra sensurilor mai puţin evidente ale naraţiunii, dar în acelaşi timp
obosesc. Pentru că Wagner nu se mulţumeşte să multiplice incestul. Dublează
(sau triplează) şi alte elemente: două vedete monstruos de obsedate de propria
persoană (e drept, la vârste diferite), trei incendii, două personaje cu
halucinaţii. Şi dacă tuturor le găseşti relevanţa, deşi par prea facile, una
singură e greu de iertat: focul. Care tot apare în trecutul şi prezentul
personajelor. Parcă împrumutat dintr-o telenovelă. Sau dintr-o baladă populară.
Ca
satiră, filmul nu funcţionează. Abia zgârie suprafaţa posibilelor ţinte, a
viciilor pe care ar putea să le atingă. Şi o face cu poante la îndemână şi clişee
de raportare. Smulge publicului râsete puţine, mai degrabă în momente de
detensionare. Când rulează creditele la final, nu te simţi deloc eliberat prin
râs, ci încărcat cu tot întunericul viziunii.
Părăsesc
sala privind în jur. Aproape nimeni nu vorbeşte. Gălăgia veselă de la intrare
s-a transformat într-o tăcere respectuoasă. Fiecare încearcă să mestece cu grijă
un film care rămâne greu de digerat. Afară, vijelia care îndoaie copacii şi
taxiurile mici, galbene ne smulg din goticul însorit şi populat de limuzine în
care ne blocasem puţin. Mă aşteaptă nişte prieteni. Când ne întâlnim, le spun
doar cât de friguros a fost filmul şi cum singura concluzie e că oamenii sunt răi.
Aşa că unul dintre ei îmi toarnă un pahar de vin: „Ai nevoie să te încălzeşti“.
