După maratonul wagnerian, Festivalul „Enescu“ a intrat în ultima săptămână
cu alte nume mari, cu reîntâlniri, surprize mai mult sau mai puţin plăcute,
într-o succesiune la fel de aglomerată, majoritatea spectatorilor simţind că
deja era prea mult, continuând totuşi să umple sălile şi încercând să nu
„scape“ nimic din ceea ce ar fi fost tentant.
Sigur că recitalul pianistului Evgheni Kissin era un astfel de reper,
doar că evoluţia sa în opusuri de Schubert şi Scriabin a fost mai curând o
parcurgere a unor partituri în principiu ofertante, fără o implicare reală, fără
pregnanţă expresivă sau „ceva“ care să justifice renumele său; aceeaşi impresie
au lăsat şi cele patru Impromptu-uri
de Schubert abordate câteva zile mai târziu, ca preambul la Trio-ul de acelaşi compozitor, în care a
cântat alături de violonista Silvia Marcovici şi violoncelistul Alexander
Kniazev – o „combinaţie“ ciudată, în care fiecare avea o interpretare personală,
deloc corelată cu a celorlalţi, pianistul la fel de anost, violoncelistul
extrem de agresiv (în special în prima parte, „pigmentând“ şi cu un fel de
icnete-gemete expresive), violonista fiind singura care avea şi stilul şi
farmecul şi anvergura cerută. Dar sub cupola Ateneului a evoluat şi îndrăgitul
Maxim Vengerov, din nou neconvingător ca dirijor, colaborând cu „Virtuozii din
Bucureşti“, destul de „temperat“ ca violonist în opusuri de Bach sau Mozart.
Nici violonista Hilary Hahn nu a cucerit în Mozart, opus derulat în cadrul
programului ansamblului „Camerata Salzburg“, sub conducerea lui Louis Langree,
care a optat şi pentru liricele Intermezzide Enescu şi pentru o lucrare de Williams, structură (din nou) destul de
amalgamată. În schimb, a fost o încântare evoluţia ansamblului
„Violoncelissimo“, condus de entuziastul şi dăruitul violoncelist-profesor
Marin Cazacu, alcătuind un mozaic echilibrat şi variat, piese „de linie“
alternând cu miniaturi ce pun în valoare virtuozitatea instrumentiştilor; prefaţând
concertul, Muzeul „Enescu“ a lansat câteva partituri enesciene, aşa încât,
firesc, prima piesă a fost Andante
religioso, superb interpretată de Marin şi Ştefan Cazacu, în acompaniament
de orgă (Verona Maier), foarte interesantă fiind apoi şi Al fine de C. Tăutu,
trecând la Albinoni, Dvor˘ák, Offenbach, Schrammel, colaborând cu soprana
Simina Ivan într-o secvenţă de Mercadante şi în celebra Bachiana brasileiras nr. 5 de Villa Lobos, pentru ca ultima parte să
aducă o schimbare de „registru“, plin de bună-dispoziţie în Piazzolla, C.
Dimitrescu sau Mozart-Mifune, aplauzele unei săli pline fiind răsplătite cu două
bisuri de aceeaşi factură expresivă. Ultima zi de festival a propus, pe acel
podium, şi muzică de secol XX cu Ansamblul Schubert care… nu a cântat Schubert,
ci Bridge, Fauré, Enescu, apoi şi recitalul pianistului Murray Perahia, pe care
mulţi melomani l-au aşteptat nerăbdători, trecând acum de la Bach şi Beethoven,
la Schumann şi Chopin, în maniera sa introvertită şi mai curând monocromă.
La Sala Palatului, seria „marilor orchestre ale lumii“ a inclus şi concertele
prezentate de Filarmonica din Stockholm, cu renumitul Sakari Oramo la pupitru,
destul de banală şi în lucrările de Hillborg sau Nielsen, şi în acompaniamentul
din Concertul nr. 1 de Brahms, solist
pianistul Stephen Hough, dar şi în Suita
nr. 2 de Enescu sau în Simfonia nr. 1 de Sibelius, punctul de
interes fiind însă revenirea violonistului Julien Rachlin, acum în Concertul de Stravinski, o altă pagină
deloc comodă pentru spectatori, dar realizată cu supleţe şi, pe cât posibil,
într-o interpretare nuanţată. A urmat însă o ciudată Orchestră Naţională a
Rusiei, în prima seară condusă de Mihail Pletnev într-o combinaţie la fel de
derutantă, creaţii din literatura rusă – Prokofiev (solist binecunoscutul
violonist Vadim Repin), Ceaikovski, Glazunov –, fiind urmate de o Simfonie de
Bruckner, pentru ca, a doua zi, ansamblul să se afle sub bagheta lui Horia
Andreescu, foarte greu de „strunit“ în acompanierea Concertului nr. 1 de Liszt (în care l-am redescoperit pe pianistul
Boris Berezovski, mult mai sensibil, renunţând la etalarea virtuozităţii în
favoarea realei interpretări, chiar dacă tempoul pe care l-a impus a fost
adesea mult prea rapid), pentru ca apoi, în Simfonia
nr. 2 de Mahler, să reuşească momente deosebit de frumoase, în alternanţă
cu altele confuze, ca şi cum concentrarea juca feste instrumentiştilor… Şi s-a
văzut că efortul dirijorului a fost cu totul ieşit din comun pentru a izbuti să
construiască partitura cât mai aproape de maniera dorită, beneficiind şi de
intervenţia solistică a mezzosopranei Bernarda Fink (cu o frazarea de o eleganţă
impecabilă) şi a sopranei Anita Hartig, poate mai puţin pregnantă decât speram.
Ultimele seri simfonice au readus Filarmonica din Londra, dirijată relaxat şi
destul de atipic de Andrew Litton, oferind însă surpriza unei excelente
pianiste din România, formată în Anglia – Alexandra Dariescu –, având toate
datele pentru o carieră adevărată, îndelung ovaţionată în Concertul de Grieg şi în cele două bisuri la fel de expresive,
ansamblul rămânând în lumea romantică prin Brahms şi Ceaikovski (uneori de mare
frumuseţe, alteori cu zone incerte); în seara finală, bagheta a fost preluată
de Cristian Mandeal, abordând lucrări pretenţioase precum Capriciul de Enescu
(solist violonistul Dmitri Sitkovetski) şi ampla Simfonie nr. 3 de Mahler, în care s-au regăsit şi Corul Radio (pregătit
de Dan-Mihai Goia) şi Corul de copii (condus de Voicu Popescu), dar şi
mezzosoprana Jennifer Johnston, reuşind astfel o încheiere de anvergură a unui
festival mult prea „stufos“.
Dar Opera Naţională a oferit şi un spectacol cu Oedip, cu Adrian Morar în fosă şi o distribuţie stabilă (în rolul
titular Ştefan Ignat), singura noutate – din păcate nemenţionată nici măcar în
caietul-program, cu atât mai puţin în comunicatele de presă – fiind debutul absolut
la ONB al bas-baritonului ieşean Octavian Dumitru în rolul Phorbas.
„Nocturnele“ de la Ateneu s-au încheiat printr-o revenire – în fine – la
creaţia bachiană, chiar dacă ansamblul se numea „Accademia Bizantina“, cu
Ottavio Dantone la clavecin, deopotrivă dirijor, seara prilejuind şi reapariţia
violonistei Viktoria Mullova, mult mai „acasă“ într-un astfel de repertoriu.
Şi toate acestea s-au completat cu sesiuni de autografe, lansări
diverse, dialoguri în Piaţa Festivalului, unde au continuat să cânte formaţii şi
solişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi.
Timp de patru săptămâni am alergat, am ascultat, ne-am enervat şi ne-am
bucurat, am fost şi dezamăgiţi şi încântaţi, gândindu-ne deja la faptul că
viitoarea ediţie va fi, din fericire, mult mai scurtă, ceea ce poate însemna
însă o şi mai mare aglomerare de evenimente. Sperăm că în 2015 vom asculta (şi)
opusuri clasic-romantice îndrăgite, nu doar, în exces, muzică de secol XX, cu
care am fost sufocaţi în această ediţie. Vom vedea.
