Răzvan
Jugănaru
este medic, absolvent al Facultăţii de Medicină a UMF „Carol Davila“ Bucureşti,
a publicat în mai multe ediţii ale săptămânalului „Viaţa medicală“, precum şi
în almanahul „Clipa cea repede...“ al Societăţii Medicilor Scriitori şi
Publicişti din România, din care face, de asemenea, parte.
Trei din Unu
Trei armuri lumini pe deal,
Cavaleri de promoroacă,
Trei fraţi demni,
Trei mândri pini,
Trei fraţi buni,
Trei bătrâni tineri creştini.
Sub un ger nimicitor,
Pavăză în şăgalnic vifor aspru
Bas, bariton şi tenor.
Un refren cuprinde valea:
Frig e-acuma; şi ce dacă,
Iarna asta o să treacă
şi de ce va fi mai greu
Ne dă aripi Dumnezeu!
Moarte giulgi pentru netrebnici
Te-am cuprins în cleşti adânci;
Lăcrămi din strânsoarea ta,
Hristic zâmbet cald,
În coroane de smarald,
Primăvara va cânta,
Raze îngeri ar dansa
Suntem toţi lucrarea Sa:
Voi şi noi, trei fraţi demni,
Trei mândri pini,
Trei fraţi buni,
Trei bătrâni tineri creştini!
Luna comedie
Lună corabie pe-oceanul celest,
Peceţi de ghiulele tu mândră le porţi,
Mii de milenii păzit-ai comoara de hoţi!
Duşman părinte-univers te atest:
„Cel mai bun balimez,
Muniţia speranţei la tine-o aşez!
Gigantul puţin,
Zâmbet suspin,
Balsam cu care durerea mi-alin!“
Dintr-un ban de aur alb,
Ce-aş mai face un descânt!
Eu poet bancherul drag
Să te drămui neîncetat!
Lună arc din lemn de fag,
Cu săgeţi de diamant
Împărţeai pământu-n două:
Lume veche, lume nouă.
Lună plină, lună nouă
Inimi ai furat în stol,
De-am rămas un suflet gol.
Lună faţă de fecioară,
Ciuruită de vărsat,
Eşti răul frumos ce Domnul mi-a dat!
Minunată zâna hâdă
Nimenea n-ar vrea să râdă
De-al tău chip chiar niciodat’!
Maniaco-depresivă tot ai fost şi ai rămas,
Când te-arăţi şi când te-ascunzi,
Pot să fac din tine ceas!
Lună dos de călimară
Din ce-a fost odinioară
O cerneală de agat,
Mlaştini pete ai păstrat!
Tot ce scrii cu-argint pe ape
E-o poveste ce demult
De prin valuri o ascult.
Mândră odaliscă, sfântă păcătoasă,
Muza de serviciu când puterile mă lasă!
Lună lingură de aur,
Cu coada culcată în tavă de nea,
Opium din colbul Căii Lactee
În ochii sticloşi ai patimii picur:
M-aş mira ca soarta să vree
A cânta perpetua beţie a mea!
Seceră lună, lună cârlig
Astrele peşti în tine se-înfig.
Sculptori ai versului, pescari de ocazie,
Poeţi fără frică
Din cer la pământ cu sârg prada-şi ridică,
Iar lumea moartă de foame reînvie.
Mănâncă, aşadar, de mâine-îţi va fi bine şi
ţie!
Somn uşor
Din loja mea, un colţ de prispă,
Văd vântul pianist în pripă
Cum cântă-n scena zărilor
Pe clape rânduri, rânduri grâne,
Tot lanul o claviatură!
Stejarii balerini cu mantii
De catifea turbată, verde
Tresaltă-n stranii piruete.
şi brazi arcuşuri în sincron,
Curgeau peste izvoare corzi,
Iar norii guri de reflector
Cerneau lumini divine-n spectre;
Prin orga crestelor semeţe
Mai bubuiau tobe celeste.
Un plâns de fericire, ploaia,
Pornit în ropot lin de-aplauze,
Simţirea o să-mi farmece;
Din palpitaţii şi tumult
N-o mai rămas decât atât:
Tu, vis frumos, furtuna mea!
Alexandra
Nica
s-a născut la 11 august 1980 în Bucureşti şi a terminat Facultatea de Ştiinţe
Politice, specializarea Politici europene şi relaţii internaţionale din cadrul
Universităţii Bucureşti. Scrie proză şi versuri. A publicat în săptămânalul
„Viaţa Medicală“ şi în almanahul „Clipa cea repede...“.
Un gând
Dacă ar fi întuneric, tot aş vedea
cum se zbat şi se ofilesc
aripi. Şi dacă n-aş avea
ferestre, le-aş picta
spre a le deschide mai târziu:
să fie curent de lumini.
Şi dacă n-am observat
cum zăboveşti mereu pe strada mea,
e pentru că-mi oblojesc atâtea
răni pline de străini.
Un altfel de Iona
„Văd“, zise orbul văzând
întunericul pentru prima oară.
„Sunt“, zise fiind.
„Aici e vară. E întotdeauna vară!“
Vipia clocotea
cu faţa palidă de soare.
Pustiul alb se zvârcolea.
„Mă doare frunza
care creşte. Vai, mă doare!“
spunea bătând la porţi deschise.
şi-i răspundea tăcerea amară:
„Aici e-ntotdeauna vară?“
Crâmpei nostalgic
În lumina ceruită,
Zăbovind lângă perete,
Scaunele îi par mute.
Ochiul fojgăi mărunt
Pe vopseaua coşcovită,
Rostuind prin crăpături
Gândurile mici şi slute.
Theodor
Voiosu
este absolvent al Facultăţii de Medicină Generală a UMF „Carol Davila“
Bucureşti, medic specialist gastroenterolog. Este membru în Societatea
Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Scrie poezie şi a publicat în
„Viaţa medicală“, „Logos“, „Viaţa Românească“ şi „Poesis“.
Fapte de vitejie
Lopata zdreleşte
lemnul improbabil de alb şi tânăr
şi simt ecoul fiecărei izbituri cum
se opinteşte în braţ şi umeri
în zadar. Ceilalţi culegători au trecut de
mult
mai departe
croind metodic loc printr-un lan întreg de
cruci.
Ne-am trezit în inima nopţii şi ne-au pus la
treabă. Nimeni n-a scos
vreo vorbă cât am lucrat în cimitir,
maistrul stătea cu ochii pe ceas
în aşteptarea primului camion de la centru.
Băieţii şi-au făcut cota înainte de amiază,
au suit pe mormanul de lemne strânse şi au
plecat mai departe
către barăcile din deal.
Ultima a fost cea mai grea. N-am putut-o săpa
dedesubt
de adâncă ce era; am retezat-o cu securea,
chiar la rădăcină,
unde cocleşte de obicei lemnul crucii.
Înainte să
plec şi eu în deal
am zis un Tatăl Nostru
să nu rămână locul nimănui.
Greaţa
beam întruna şi
ni se făcea tot mai sete. n-am fi zis poate
nimic
şi am fi continuat să ne bem tăcerile
dar cu fiecare pahar ne trezeam câte puţin.
până când grămada de sticle goale a căpătat
contururi tăios de limpezi
şi n-am mai putut privi cuminţi în jos.
atunci am văzut
că la masa de alături
alţii ca noi
de ce mâncau, de aia le era mai foame.
ce dracu puneţi aici în băutură
m-am răstit la fata de la bar,
ea privea prin mine fără să zică nimic
parcă nici nu eram acolo.
andrei s-a ridicat primul de la masă
apoi şi cristi şi vlad şi cornel.
înainte să plecăm
am spart mai multe sticle
şi unul din noi
le-a înfundat buda. nu zic cine.
Mircea
Ciuhuţa
este absolvent al UMF „Carol Davila“ Bucureşti – Facultatea de Medicină, membru
al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, iar în prezent
este cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ Bucureşti.
Scrie poezie şi proză şi este colaborator al săptămânalului „Viaţa medicală“.
Marea în iarnă
Soarele apune-n ceţuri mucezite,
Dogoarea îi va creşte-n alte gânduri.
E frig, şi printre scoicile zdrobite
Se adună algele, să moară în cârduri.
Aş vrea din nou ca sub picior să-mi fiarbă
Talazurile unei mări de vară...
Dar vine seara. Vântul se întoarnă,
Suflându-mi peste răni cu sare-amară.
Începe lungul somn al nopţilor de iarnă.
