Newsflash
Cultură

Frenezia tehnologiilor, la interfaţa dintre două metafore

de Elena SOLUNCA - oct. 18 2013
Frenezia tehnologiilor, la interfaţa dintre două metafore
   Cert, timpul nostru este unul al schimbărilor, nu odată doar de dragul lor pur şi simplu sau pentru un manageriat mai eficient al derutei pe care o generează. S-a dat uitării funcţia regeneratoare a îndoielii ca premergătoare a gândirii după cunoscutele cuvinte ale lui Descartes – Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. A apărut şi o nouă disciplină, managementul schimbării, ce are ca motto cuvintele lui Darwin: „Nu cea mai puternică specie a supravieţuit, nici cea mai inteligentă, ci aceea care a ştiut să se adapteze cel mai bine“. Restul nu e important. Mai mult, maratonul acestor schimbări tinde să aducă totul la un singur nivel, astfel încât ceea ce nu facilitează funcţionalitatea imediată este expediat cu suveran dispreţ la coşul de gunoi al istoriei. Aşa se face că super-egoul contemporan uită sau ignoră că n-am fi fost nimic dacă nu ar fi fost ei, premergătorii, acei „uriaşi“ pe ai căror umeri stăm noi ca nişte pitici gălăgioşi. Obsesia certitudinilor marginalizează adevărul din aria intereselor, lăsându-l aproape exclusiv pe seama cercetării ştiinţifice şi filosofice. Avem din ce în ce mai multe „probleme“ – sau ni le facem – dar nu mai avem timp de îndoieli, iar „preţul“ acestei substituiri este o diminuare a creativităţii, compensată deocamdată de o creştere a funcţionalităţii şi eficienţei, de spectaculos sau senzaţional, dar nu într-atât încât să nu îngrijoreze pe unii gânditori. Mai aproape de ştiinţă şi cultură decât de tehnologie, îndoiala are darul de a pune în funcţiune mecanismul subtil al libertăţii, creativităţii şi responsabilităţii pentru ceea ce, apropiindu-ne de adevăr, poate fi bine pentru o comunitate şi folositor fiecăruia dintre membrii săi.
   Într-un discurs rostit la o conferinţă ştiinţifică internaţională, Umberto Eco observa confuzia care se face în mass-media şi de aici în întreg mediul social, între tehnologie şi ştiinţă, ocultând faptul că prima este numai „o aplicaţie şi o consecinţă, dar nu şi substanţa primară“, că nu are „nimic de-a face cu percepţia ştiinţei, ci mai degrabă cu eternul recurs la magie“. Tehnologia „pierde din vedere lanţul de cauze şi efecte“, iar utilizatorul „trăieşte computerul ca pe o magie“. Ce-i drept, mai sunt specialişti care temperează euforia performanţelor, atrăgând luarea aminte la ceea ce ascund vocile de sirenă ale atâtor „magii“ tehnologice. Îndoiala, gândirea, creaţia vin dinspre ştiinţă, unde lucrurile se desfăşoară mai lent, după alte legi, dar nu trebuie uitat că, fără ştiinţă, lipsită cum e de spectaculosul după care alergă omul contemporan, tehnologiile, mai devreme sau mai târziu, sucombă la interferenţa dintre două metafore – maşina şi fiinţa vie.

Capcanele info-paradisului

   Nicholas Carr, în cartea sa Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, mărturiseşte cum, pe neaşteptate, în „info-paradisul“ său, a auzit, ca odinioară primii oameni, acel „oare?“. Într-un fel de iluminare, şi-a dat seama că influenţa internetului asupra gândirii este îngrijorător de puternică şi complexă, că trebuie tratată foarte serios, câtă vreme aduce o dependenţă de informaţie ce tinde să oculteze monstruos sau să înlocuiască chiar nevoia de cunoaştere. S-a documentat foarte serios, a întreprins analize profunde şi a dăruit această carte, bine primită şi apreciată la superlativ, cu funcţie de prevenire a posibilei inversări de roluri dintre calculator şi om. Problema, fireşte, se configurează dincolo de binefacerile reale şi de necontestat, dar care, trebuie să o spunem, maschează valoarea „preţului“. Or, acest „preţ” este reprezentat de modificările induse la nivelul creierului, care tinde să fie redus, pe nesimţite, la o singură dimensiune: foamea de informaţie. Devorator de informaţie, omul contemporan se depărtează de cunoaştere, ceea ce face ca el să nu fie pregătit pentru adevăratele schimbări, pe care le acceptă necondiţionat, supunându-se cu docilitate. Desigur, dintotdeauna tehnica şi tehnologia au influenţat, în forme specifice, viaţa omului şi a societăţii. Autorul urmăreşte evoluţia acestei influenţe de-a lungul veacurilor şi o face cu rigoare exemplară, fără părtinire, punând în evidenţă impactul fiecăreia până la această eră „supratehnologică“. Recursul la neurologie este, practic, inevitabil şi este citat Monsieur Dumont, după care „căile vitale din creierii noştri devin căile minimei rezistenţe (...) şi cu cât le urmăm mai departe, cu atât mai greu este să facem cale întoarsă“. Cele mai multe efecte asupra omului ţin de „etica intelectuală“, „mesajul pe care un medium sau un alt instrument îl transmite către minţile şi cultura utilizatorilor“. Pe scurt, acesta ar fi punctul de vedere al „determiniştilor“ care profetizează că, la capătul acestui proces, tehnologiile se vor putea reproduce singure, moment când omul va deveni ontologic de prisos. Lor li se opun instrumentaliştii care văd în instrumentele tehnologiei nimic mai mult decât sunt, adică subordonate în totalitate voinţei omului. Dincolo de această împărţire de tip clasic a orientărilor de gândire, este necesară şi utilă o analiză de substanţă şi nuanţă a situaţiei reale, de natură să ducă, cel puţin, la reperarea capcanelor pe care le ascunde supertehnologia, tot atâtea semnale de alarmă pentru ceea ce încă mai putem numi în accepţie kantiană „demnitatea umană“. Altfel spus, printre atâtea schimbări, ale căror efecte sunt mereu mai greu de evaluat (dacă mai rămâne timp pentru evaluare!), e îngăduită o speranţă, care, după Václav Havel, „nu este convingerea că ceva va merge bine, ci certitudinea că ceva are sens indiferent cum va merge“.
   La vremea sa, Martin Heidegger atrăgea atenţia că tehnologia „ar putea să-l captiveze, să-l vrăjească, să-l orbească şi să-l înşele pe om până într-atât încât e posibil ca gândirea calculatorie să fie cândva acceptată şi practicată ca fiind singurul mod de gândire“. Mai adăuga: „Frenezia tehnologiei“ ameninţă „să-şi sape fortificaţii şi tranşee pretutindeni“. Şi, trebuie să recunoaştem, odată cu Nicholas Carr, că „noi primim cu bucurie frenezia în sufletele noastre“ şi ele se infiltrează, mai mult sau mai puţin insidios, în viaţa noastră cotidiană, o modelează, dacă e să ţinem seama doar de modificările de limbaj. Apoi, în căutarea preciziei, idolul căruia îi sacrificăm până şi propria subiectivitate, ignorăm faptul că, oricât de sofisticate, computerele „respectă reguli, nu emit judecăţi“ (sublinierea noastră). Weizenbaum atrage atenţia asupra datoriei pe care o avem faţă de noi înşine, să fim atenţi la ceea ce suntem pe cale să pierdem – propria identitate de om. Primele jertfe, dacă putem spune astfel, sunt memoria, care intră într-un proces de atrofiere, şi artificializarea inteligenţei umane prin contagiune. Pe de altă parte, ceea ce se numeşte „cultura netului“ expune mintea omului exclusiv la „bombardamentul“ de informaţii, diminuând, drastic uneori, capacitatea de gândire, de introspecţie, de reflexie, pe care le expediază pe nesimţite într-un altfel de ţinut al nimănui şi unde suverană e doar clipa. Autorul recunoaşte că aceste pericole sunt resimţite şi de alţi oameni, chiar dacă numărul lor este încă destul de mic, însă mulţi sunt tineri. De aceea, autorul se consideră îndreptăţit să spere că o schimbare binevenită nu va veni din partea unor „bătrâni nostalgici“, ci a unor „tineri idealişti“. Desigur, rezolvarea nu poate fi de tip maniheic, ci, mai degrabă, una a dreptei cumpăniri, a unei înţelepte chibzuinţe, care să ne ducă pe calea acelui „mijloc“, deodată şi vârf. Deplin valabile rămân şi azi cuvintele lui Norbert Wiener, adică să dăm calculatorului cele ale calculatorului. Nimic mai mult.

O nouă paradigmă socială, culturală şi economică

   Frenezia tehnologiilor de vârf pare a deveni pandemică şi, în desfăşurarea ei, începe să colonizeze viitorul, cum ne lasă a înţelege suedezii Alexander Bard şi Jan Söderqvist în incitanta lor carte Netocraţia. Autorii vor să convingă cititorul că, pe măsură ce asistăm la epuizarea resurselor de dezvoltare a capitalismului şi democraţiei, se naşte o nouă formă de organizare statală, dacă poate fi numită astfel, „netocraţia“, definită ca societatea celor care înţeleg şi practică puterea informaţiei, formă a societăţii informaţionale. Altfel spus, netocraţia este o modalitate de conducere fără precedent, în care puterea aparţine exclusiv unei „elite“ formate din cei care controlează reţelele interactive. Conceptul-cheie este unul în vogă, cel de reţea, pe care New Age-ul îl foloseşte ca passe-partout pentru modelarea viitorului omenirii. În timp, reţeaua îşi asociază ubicuitatea: „Astfel, reţeaua va înlocui Omul ca proiect social maxim. Reţeaua curatorilor va înlocui statul, (...) neticheta va înlocui legea şi ordinea pe măsură ce activităţile umane fundamentale se vor muta în lumea virtuală şi pe măsură ce autoritatea şi puterea statului se vor dizolva“. Oare chiar toate activităţile umane fundamentale pot fi translate în lumea virtuală? Care va fi locul omului, rostul lui?
Am crede că e o lucrare de ficţiune, dar ni se atrage atenţia că nu e nici pe departe, că lucrurile se vor petrece aidoma, fie că vrem, fie că nu vrem, pentru că netocraţia nu este un simplu viitor între cei mulţi posibili şi nici dezirabil (problema nici nu se pune), ci singurul. Folosirea prezentului continuu şterge graniţele timpului. Cartea este scrisă într-un stil alert, captivant în felul ei, cu elemente surprinzătoare, ce reuşesc să fure cititorul, să-l „viruseze“ cu acest viitor. Dacă se întâmplă ca autorii, din varii motive, să nu descrie un fenomen sau un proces, elaborează concepte noi cu forţă de impact perceptiv. Este un exerciţiu excelent al principiului „informaţia este putere“, substituind cu abilitate de prestidigitator acel cunoscut adagio baconian după care „ştiinţa este putere“. Cartea mai poate fi citită şi ca un exerciţiu de virtuozitate, anume scrisă şi destinată lui homo ludens trăitor la început de veac şi mileniu; un joc în care regulile sunt furnizate numai de tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale. Restul cunoaşterii pare că nu contează, aproape că nu există decât pentru a da „câştig“ de cauză ideilor netocraţiei. Autorii se iau în serios şi vorbesc chiar de o revoluţie, iar cartea e abecedarul ei, ce împinge spre un viitor unde nu este loc pentru cei care ignoră „că noua tehnologie pentru comunicare şi informaţie va schimba premisele pentru tot – societate, economie, cultură“. Ca şi în multe alte domenii, se vorbeşte despre o schimbare de paradigmă în care tehnologia de vârf remodelează pur şi simplu percepţiile, reprezentările, concepţiile, inclusiv cele despre Om. Da, Omul va fi determinat să-şi formeze o nouă identitate, cea tradiţională fiind total inutilă, tocmai bună de abandonat. El nu va mai fi un „individ“ (ce nu poate fi divizat), ci, după expresia lui Deleuze, un „divid“, ceva ce poate fi împărţit, va avea mai multe identităţi pe care să le schimbe într-o totală libertate. Omul nu va mai fi nici aristotelicul „zoon politikon“, nici pascaliana „trestie gânditoare“, va deveni treptat un „divid“, încetând să fie „om“, metamorfozat într-un „cetăţean virtual“, petrecându-şi zilele într-o societate postdemocratică aptă să-şi organizeze de la sine complexitatea. Puterea netocratică nu va fi aceea de a lua decizii, ci pur şi simplu „controlul asupra înţelegerii consecinţelor unor decizii alternative“ (s.n.). Încet dar sigur, totul se mută pe internet, unde toate problemele sunt rezolvate, politica se face la televizor, iar moneda forte a noii societăţi este „atenţia“, cu o valoare mai mare decât banii, dând chiar numele noii ere. „O trăsătură a netocraţiei este că îşi controlează propriile dorinţe şi exercită o influenţă puternică asupra dorinţelor celorlalţi, în vreme ce producţia de dorinţă (...) este direcţionată de sus“ (s.n.). Să fie acesta sfârşitul istoriei? Autorii spun că nu sunt motive de teamă, că istoria nu va muri, ea „va fi reînviată“ într-o nouă formă, care „va forma noi observatori“. Nu se spune cum vor fi ei şi ce vor putea face.
   Într-un fel, cartea poate fi înţeleasă ca o ilustrare la ideile lui Nicholas Carr privind efectele internetului asupra creierului uman. Dar e şi ceva mai mult. Este înfăţişată o altă „minunată lume nouă“, construită după reţete tehnologice de ultimă oră, prefaţată de o „revoluţie“ într-un fel de exerciţiu de tip brainstorming. Să fie acea „revoluţie finală“ prevăzută de Aldous Huxley, „în care omul poate acţiona direct asupra minţilor şi trupurilor confraţilor săi“ şi în care noua oligarhie îi va face „pe oameni să-şi iubească robia“? Între atâtea scenarii câte sunt lansate, viitorul însuşi va avea cuvântul hotărâtor.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe