Cert,
timpul nostru este unul al schimbărilor, nu odată doar de dragul lor pur şi
simplu sau pentru un manageriat mai eficient al derutei pe care o generează.
S-a dat uitării funcţia regeneratoare a îndoielii ca premergătoare a gândirii
după cunoscutele cuvinte ale lui Descartes – Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. A apărut şi o nouă disciplină,
managementul schimbării, ce are ca motto cuvintele lui Darwin: „Nu cea mai
puternică specie a supravieţuit, nici cea mai inteligentă, ci aceea care a ştiut
să se adapteze cel mai bine“. Restul nu e important. Mai mult, maratonul
acestor schimbări tinde să aducă totul la un singur nivel, astfel încât ceea ce
nu facilitează funcţionalitatea imediată este expediat cu suveran dispreţ la coşul
de gunoi al istoriei. Aşa se face că super-egoul contemporan uită sau ignoră că
n-am fi fost nimic dacă nu ar fi fost ei, premergătorii, acei „uriaşi“ pe ai căror
umeri stăm noi ca nişte pitici gălăgioşi. Obsesia certitudinilor marginalizează
adevărul din aria intereselor, lăsându-l aproape exclusiv pe seama cercetării ştiinţifice
şi filosofice. Avem din ce în ce mai multe „probleme“ – sau ni le facem – dar
nu mai avem timp de îndoieli, iar „preţul“ acestei substituiri este o diminuare
a creativităţii, compensată deocamdată de o creştere a funcţionalităţii şi
eficienţei, de spectaculos sau senzaţional, dar nu într-atât încât să nu
îngrijoreze pe unii gânditori. Mai aproape de ştiinţă şi cultură decât de
tehnologie, îndoiala are darul de a pune în funcţiune mecanismul subtil al
libertăţii, creativităţii şi responsabilităţii pentru ceea ce, apropiindu-ne de
adevăr, poate fi bine pentru o comunitate şi folositor fiecăruia dintre membrii
săi.
Într-un
discurs rostit la o conferinţă ştiinţifică internaţională, Umberto Eco observa
confuzia care se face în mass-media şi de aici în întreg mediul social, între
tehnologie şi ştiinţă, ocultând faptul că prima este numai „o aplicaţie şi o
consecinţă, dar nu şi substanţa primară“, că nu are „nimic de-a face cu percepţia
ştiinţei, ci mai degrabă cu eternul recurs la magie“. Tehnologia „pierde din
vedere lanţul de cauze şi efecte“, iar utilizatorul „trăieşte computerul ca pe
o magie“. Ce-i drept, mai sunt specialişti care temperează euforia performanţelor,
atrăgând luarea aminte la ceea ce ascund vocile de sirenă ale atâtor „magii“
tehnologice. Îndoiala, gândirea, creaţia vin dinspre ştiinţă, unde lucrurile se
desfăşoară mai lent, după alte legi, dar nu trebuie uitat că, fără ştiinţă,
lipsită cum e de spectaculosul după care alergă omul contemporan, tehnologiile,
mai devreme sau mai târziu, sucombă la interferenţa dintre două metafore – maşina
şi fiinţa vie.
Capcanele
info-paradisului
Nicholas
Carr, în cartea sa Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman, mărturiseşte cum, pe neaşteptate, în
„info-paradisul“ său, a auzit, ca odinioară primii oameni, acel „oare?“.
Într-un fel de iluminare, şi-a dat seama că influenţa internetului asupra
gândirii este îngrijorător de puternică şi complexă, că trebuie tratată foarte
serios, câtă vreme aduce o dependenţă de informaţie ce tinde să oculteze
monstruos sau să înlocuiască chiar nevoia de cunoaştere. S-a documentat foarte
serios, a întreprins analize profunde şi a dăruit această carte, bine primită şi
apreciată la superlativ, cu funcţie de prevenire a posibilei inversări de
roluri dintre calculator şi om. Problema, fireşte, se configurează dincolo de
binefacerile reale şi de necontestat, dar care, trebuie să o spunem, maschează
valoarea „preţului“. Or, acest „preţ” este reprezentat de modificările induse
la nivelul creierului, care tinde să fie redus, pe nesimţite, la o singură
dimensiune: foamea de informaţie. Devorator de informaţie, omul contemporan se
depărtează de cunoaştere, ceea ce face ca el să nu fie pregătit pentru adevăratele
schimbări, pe care le acceptă necondiţionat, supunându-se cu docilitate.
Desigur, dintotdeauna tehnica şi tehnologia au influenţat, în forme specifice,
viaţa omului şi a societăţii. Autorul urmăreşte evoluţia acestei influenţe de-a
lungul veacurilor şi o face cu rigoare exemplară, fără părtinire, punând în
evidenţă impactul fiecăreia până la această eră „supratehnologică“. Recursul la
neurologie este, practic, inevitabil şi este citat Monsieur Dumont, după care
„căile vitale din creierii noştri devin căile minimei rezistenţe (...) şi cu
cât le urmăm mai departe, cu atât mai greu este să facem cale întoarsă“. Cele
mai multe efecte asupra omului ţin de „etica intelectuală“, „mesajul pe care un
medium sau un alt instrument îl transmite către minţile şi cultura
utilizatorilor“. Pe scurt, acesta ar fi punctul de vedere al „determiniştilor“
care profetizează că, la capătul acestui proces, tehnologiile se vor putea
reproduce singure, moment când omul va deveni ontologic de prisos. Lor li se
opun instrumentaliştii care văd în instrumentele tehnologiei nimic mai mult
decât sunt, adică subordonate în totalitate voinţei omului. Dincolo de această
împărţire de tip clasic a orientărilor de gândire, este necesară şi utilă o
analiză de substanţă şi nuanţă a situaţiei reale, de natură să ducă, cel puţin,
la reperarea capcanelor pe care le ascunde supertehnologia, tot atâtea semnale
de alarmă pentru ceea ce încă mai putem numi în accepţie kantiană „demnitatea
umană“. Altfel spus, printre atâtea schimbări, ale căror efecte sunt mereu mai
greu de evaluat (dacă mai rămâne timp pentru evaluare!), e îngăduită o speranţă,
care, după Václav Havel, „nu este convingerea că ceva va merge bine, ci
certitudinea că ceva are sens indiferent cum va merge“.
La
vremea sa, Martin Heidegger atrăgea atenţia că tehnologia „ar putea să-l
captiveze, să-l vrăjească, să-l orbească şi să-l înşele pe om până într-atât
încât e posibil ca gândirea calculatorie să fie cândva acceptată şi practicată
ca fiind singurul mod de gândire“. Mai adăuga: „Frenezia tehnologiei“ ameninţă
„să-şi sape fortificaţii şi tranşee pretutindeni“. Şi, trebuie să recunoaştem,
odată cu Nicholas Carr, că „noi primim cu bucurie frenezia în sufletele
noastre“ şi ele se infiltrează, mai mult sau mai puţin insidios, în viaţa
noastră cotidiană, o modelează, dacă e să ţinem seama doar de modificările de
limbaj. Apoi, în căutarea preciziei, idolul căruia îi sacrificăm până şi
propria subiectivitate, ignorăm faptul că, oricât de sofisticate, computerele
„respectă reguli, nu emit judecăţi“ (sublinierea noastră). Weizenbaum atrage
atenţia asupra datoriei pe care o avem faţă de noi înşine, să fim atenţi la
ceea ce suntem pe cale să pierdem – propria identitate de om. Primele jertfe,
dacă putem spune astfel, sunt memoria, care intră într-un proces de atrofiere, şi
artificializarea inteligenţei umane prin contagiune. Pe de altă parte, ceea ce
se numeşte „cultura netului“ expune mintea omului exclusiv la „bombardamentul“
de informaţii, diminuând, drastic uneori, capacitatea de gândire, de introspecţie,
de reflexie, pe care le expediază pe nesimţite într-un altfel de ţinut al nimănui
şi unde suverană e doar clipa. Autorul recunoaşte că aceste pericole sunt resimţite
şi de alţi oameni, chiar dacă numărul lor este încă destul de mic, însă mulţi
sunt tineri. De aceea, autorul se consideră îndreptăţit să spere că o schimbare
binevenită nu va veni din partea unor „bătrâni nostalgici“, ci a unor „tineri
idealişti“. Desigur, rezolvarea nu poate fi de tip maniheic, ci, mai degrabă,
una a dreptei cumpăniri, a unei înţelepte chibzuinţe, care să ne ducă pe calea
acelui „mijloc“, deodată şi vârf. Deplin valabile rămân şi azi cuvintele lui
Norbert Wiener, adică să dăm calculatorului cele ale calculatorului. Nimic mai
mult.
O nouă
paradigmă socială, culturală şi economică
Frenezia
tehnologiilor de vârf pare a deveni pandemică şi, în desfăşurarea ei, începe să
colonizeze viitorul, cum ne lasă a înţelege suedezii Alexander Bard şi Jan
Söderqvist în incitanta lor carte Netocraţia. Autorii vor să convingă
cititorul că, pe măsură ce asistăm la epuizarea resurselor de dezvoltare a
capitalismului şi democraţiei, se naşte o nouă formă de organizare statală, dacă
poate fi numită astfel, „netocraţia“, definită ca societatea celor care înţeleg
şi practică puterea informaţiei, formă a societăţii informaţionale. Altfel
spus, netocraţia este o modalitate de conducere fără precedent, în care puterea
aparţine exclusiv unei „elite“ formate din cei care controlează reţelele
interactive. Conceptul-cheie este unul în vogă, cel de reţea, pe care New Age-ul îl foloseşte ca passe-partout pentru
modelarea viitorului omenirii. În timp, reţeaua îşi asociază ubicuitatea:
„Astfel, reţeaua va înlocui Omul ca proiect social maxim. Reţeaua curatorilor
va înlocui statul, (...) neticheta va înlocui legea şi ordinea pe măsură ce
activităţile umane fundamentale se vor muta în lumea virtuală şi pe măsură ce
autoritatea şi puterea statului se vor dizolva“. Oare chiar toate activităţile
umane fundamentale pot fi translate în lumea virtuală? Care va fi locul omului,
rostul lui?
Am
crede că e o lucrare de ficţiune, dar ni se atrage atenţia că nu e nici pe
departe, că lucrurile se vor petrece aidoma, fie că vrem, fie că nu vrem,
pentru că netocraţia nu este un simplu viitor între cei mulţi posibili şi nici
dezirabil (problema nici nu se pune), ci singurul. Folosirea prezentului
continuu şterge graniţele timpului. Cartea este scrisă într-un stil alert,
captivant în felul ei, cu elemente surprinzătoare, ce reuşesc să fure cititorul,
să-l „viruseze“ cu acest viitor. Dacă se întâmplă ca autorii, din varii motive,
să nu descrie un fenomen sau un proces, elaborează concepte noi cu forţă de
impact perceptiv. Este un exerciţiu excelent al principiului „informaţia este
putere“, substituind cu abilitate de prestidigitator acel cunoscut adagio
baconian după care „ştiinţa este putere“. Cartea mai poate fi citită şi ca un
exerciţiu de virtuozitate, anume scrisă şi destinată lui homo ludens trăitor la început de veac şi mileniu; un joc în care
regulile sunt furnizate numai de tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale.
Restul cunoaşterii pare că nu contează, aproape că nu există decât pentru a da
„câştig“ de cauză ideilor netocraţiei. Autorii se iau în serios şi vorbesc
chiar de o revoluţie, iar cartea e abecedarul ei, ce împinge spre un viitor
unde nu este loc pentru cei care ignoră „că noua tehnologie pentru comunicare şi
informaţie va schimba premisele pentru tot – societate, economie, cultură“. Ca şi
în multe alte domenii, se vorbeşte despre o schimbare de paradigmă în care
tehnologia de vârf remodelează pur şi simplu percepţiile, reprezentările,
concepţiile, inclusiv cele despre Om. Da, Omul va fi determinat să-şi formeze o
nouă identitate, cea tradiţională fiind total inutilă, tocmai bună de
abandonat. El nu va mai fi un „individ“ (ce nu poate fi divizat), ci, după
expresia lui Deleuze, un „divid“, ceva ce poate fi împărţit, va avea mai multe
identităţi pe care să le schimbe într-o totală libertate. Omul nu va mai fi
nici aristotelicul „zoon politikon“, nici pascaliana „trestie gânditoare“, va
deveni treptat un „divid“, încetând să fie „om“, metamorfozat într-un „cetăţean
virtual“, petrecându-şi zilele într-o societate postdemocratică aptă să-şi
organizeze de la sine complexitatea. Puterea netocratică nu va fi aceea de a
lua decizii, ci pur şi simplu „controlul
asupra înţelegerii consecinţelor unor decizii alternative“ (s.n.). Încet
dar sigur, totul se mută pe internet, unde toate problemele sunt rezolvate,
politica se face la televizor, iar moneda forte a noii societăţi este „atenţia“,
cu o valoare mai mare decât banii, dând chiar numele noii ere. „O trăsătură a
netocraţiei este că îşi controlează propriile dorinţe şi exercită o influenţă
puternică asupra dorinţelor celorlalţi, în vreme ce producţia de dorinţă (...) este direcţionată de sus“ (s.n.). Să fie acesta sfârşitul
istoriei? Autorii spun că nu sunt motive de teamă, că istoria nu va muri, ea
„va fi reînviată“ într-o nouă formă, care „va forma noi observatori“. Nu se
spune cum vor fi ei şi ce vor putea face.
Într-un fel,
cartea poate fi înţeleasă ca o ilustrare la ideile lui Nicholas Carr privind
efectele internetului asupra creierului uman. Dar e şi ceva mai mult. Este înfăţişată
o altă „minunată lume nouă“, construită după reţete tehnologice de ultimă oră,
prefaţată de o „revoluţie“ într-un fel de exerciţiu de tip brainstorming. Să
fie acea „revoluţie finală“ prevăzută de Aldous Huxley, „în care omul poate acţiona
direct asupra minţilor şi trupurilor confraţilor săi“ şi în care noua oligarhie
îi va face „pe oameni să-şi iubească robia“? Între atâtea scenarii câte sunt
lansate, viitorul însuşi va avea cuvântul hotărâtor.