Piesa Toți fiii mei de Arthur Miller a devenit
celebră încă de la premiera newyorkeză din 1947 de pe Broadway, fiind laureată
cu premiul Tony, cu toate că a fost socotită de unii comentatori drept
„antiamericană“. Cariera literară a lui Miller, unul din marii dramaturgi
americani, s-a desfășurat pe șapte decenii și cuprinde titluri precum „Moartea
unui comis voiajor“, „Vrăjitoarele din Salem“, „După cădere“, „Vedere de pe
pod“. Mai toate piesele sale pot fi considerate rodul unui eseu în care se susține
că tragedia antică n-a murit și că omul simplu poate fi un erou de tragedie.
Un moment de glorie personală a fost căsătoria cu sex simbolul
anilor ʼ60, Marilyn Monroe, finalizat artistic prin filmul „The Misfits“,
realizat de John Huston. O altfel de notorietate a obținut-o devenind un fel de
erou al stângii americane prin faptul că a fost, timp de trei ani, chemat în fața
Comitetului care analiza activitatea antiamericană și a fost condamnat pentru
sfidarea de a nu coopera, acuzație retrasă ulterior. Piesele sale au fost
interzise în Uniunea Sovietică pentru că a luat apărarea, în public,
scriitorilor disidenți în 1969.
„Toți fiii mei“ a fost jucată în primii ani ai comunismului, tot
la Teatrul Național, în 1948, cu doi mari actori – George Calboreanu și Aura
Buzescu, regizată de Dinu Negreanu, școlit la Moscova cu vizibile accente
anticapitaliste. Spectacolul actual a avut premiera în 2009 și a fost întrerupt
în 2013, din cauza lucrărilor de restaurare a Naționalului, fiind reluat după
inaugurarea Sălii Mari a teatrului, cu aceeași distribuție. Subiectul piesei
i-a fost inspirat autorului de o știre apărută în presă după ultima conflagrație
mondială. Personajul metaforic este de fapt războiul, în speță ultimul război
mondial, care n-a făcut victime doar pe front, în tranșee sau sub
bombardamente, ci a distrus și umanitatea unor oameni rămași acasă care, mai
mult sau mai puțin, au căpătat și ei un rol în tragedia mondială. Industriașul
Joe Keller este personajul principal al piesei, care duce o viață liniștită,
prosperă și ferită de griji, iar în momentul când le vine în vizită iubita
fiului lor dat dispărut în război, iese la iveală faptul că Joe a livrat în
timpul conflagrației piese defecte pentru avioane, provocând moartea a zeci de
piloți și probabil chiar și a fiului său. Din momentul respectiv se declanșează
o dramă cu efecte de nerecuperat.
Ion Caramitru, cel care amintește ca regizor de oamenii de
teatru de altădată, pentru care textul era sacrosanct, construiește cu acribie un spectacol în așa-zisul „stil clasic“, folosind ca
punct de atracție doi excelenți actori din vechea generație, Victor Rebengiuc și
Sanda Toma. Ideea este întărită și de decorul realist, cum nu s-a mai văzut de
mult pe scenele românești, semnat de Dragoș Buhagiar. Existența unei piscine în
prim-planul scenei, cu tot simbolismul pe care îl vrea regizorul, pare inutilă,
stânjenind vizibil jocul actorilor, obligați să o ocolească în permanență, iar spectatorii
au impresia că, până la urmă, cineva se va împiedica și va cădea în ea.
Celor doi mari actori regizorul le-a alăturat un mănunchi de
tineri talentați: Dragoș Stemate, Costina Ciuciulică, Ioan Andrei Ionescu,
Gavril Pătru, Irina Cojar, dar care se străduiesc din greu să facă față ștachetei
ridicate de acești „monștri sacri“ ai scenei românești. Uneori reușesc, alteori
nu. Câteodată spectacolul are scene de o tensiune maximă, de teatru adevărat,
însă alteori, din cauza experienței scenice limitate, acțiunea lâncezește până
la plictis. Distribuția este completată – în două roluri modeste, pe care le
transformă în mici bijuterii – de Vivian Alivizache și Dorin Andone.
Victor Rebengiuc rezolvă fără probleme rolul lui Joe Keller. Deși
s-au mai văzut actori care strălucesc în roluri principale, o creație ca aceea
a Sandei Toma, în rolul lui Kate Keller, uimește. Actrița construiește, cu o
artă fină, rolul mamei ultragiate de moartea fiului ei, oferind o lecție despre
cum trebuie interpretat un rol complex. Sanda Toma joacă cu un talent
remarcabil acest rol al soției și al mamei chinuite de minciuna spre care a
împins-o soțul ei. Harul său rarisim i-a fost „exploatat“ la maxim de nume mari
ale regiei românești de teatru, precum Vlad Mugur, Sică Alexandrescu, Moni
Ghelerter, Lucian Giurchescu, David Esrig, Horea Popescu, Ion Cojar, Radu
Penciulescu. De remarcat este marea creație pe care a dat-o în rolul Katrin,
din spectacolul „Mother courage and her children“ de la Teatrul de Comedie
(1972), în regia lui Lucian Giurchescu. Cu toate acestea, actrița, printr-un
ciudat mister, nu a primit pentru creația din „Toți fiii mei“ niciun premiu.
Poate pentru că așa e la noi în teatru, ne premiem doar între noi, „cei dintr-o
gașcă“. Marea actriță Sanda Toma nu e, după știința mea, în nicio gașcă.
Rectific: este în gașca acelora cu talent imens.
În aceeași ordine de idei, e de remarcat faptul că un regizor de
valoarea inestimabilă a lui Lucian Giurchescu, creatorul unor spectacole de
referință în teatrul românesc, este astăzi într-un fel marginalizat,
propunerile sale repertoriale nefiind luate în seamă de actualii manageri ai
teatrelor, preferându-se în schimb nume anonime de tineri abia ieșiți de pe
băncile școlilor particulare de teatru, care cu furie stâlcesc capodopere (a se
vedea spectacolul „O noapte furtunoasă“ de la Teatrul Nottara).
