Autorul
volumului Progrese în terapia cu celule stem, fost coleg în
Institutul de Virusologie „Ștefan S. Nicolau”, care a onorat catedra de
virusologie de la UMF București după dispariția profesorului Nicolae Cajal,
este un om ce se refuză odihnei, în ciuda faptului că, oficial, s-a retras din
activitatea publică, cu excepția celei de la Academia Română, al cărei membru
corespondent este. Și asta în timp ce contemporanii săi de-o vârstă, chiar dacă
se pretind intelectuali, se plâng că se plictisesc și că nu știu cum să-și
„omoare timpul” (oare de ce trebuie ca timpul să fie omorât, când, oricum,
vorba lui Masser Alighieri, „il tempo e un correre alla morte”?).
Așadar, părelnic retras, Costin Cernescu nu concepe să piardă contactul
cu progresele științei. După ce a adunat cu scrupulozitate și a comentat cu
competență, în cartea „Premiile Nobel pentru medicină în secolul XXI”, viața și
opera nemuritorilor posesori ai acestui prestigios premiu (excelent instrument
de lucru și pentru istoricii medicinii), a ajuns la concluzia că activitatea sa
de virusolog celularist, de peste 40 de ani, îi permite să dezbată, cu
probitate, unul dintre cele mai seducătoare, dar și controversate, domenii ale
cercetării medicale: terapia cu celule stem (CS).
O
retrospectivă iatroistorică a unor descoperiri care „au bubuit” în epoci
trecute ne sfătuiește să fim însă prudenți cu epitete ca „grozav”,
„formidabil”, „epocal” etc. Povestea bacteriofagilor despre care, în anii 1919–1925,
s-a crezut că vor stârpi toate bolile infecțioase de pe Terra, poate chiar și a
antibioticelor al căror debut a făcut să explodeze un entuziasm nemaipomenit,
iar azi duc o luptă grea cu rezistența bacteriană, ne invită la o înțeleaptă
cumpănire a șanselor pe care o descoperire sau o invenție medicală le au întru
posteritate. Din acest punct de vedere, Costin Cernescu adoptă rolul unui
comentator tehnic, fără excese de entuziasm gratuit. Textul se adresează
medicilor, eventual biologilor și biochimiștilor familiarizați cu tehnicile
cultivării celulelor in vitro. Este, așadar, o carte științifică „lână
în lână”. Cu toate acestea, există la începutul monografiei un istoric care îl
introduce pe cititor în problematica terapiei cu celule stem – lucru foarte
bun, deoarece un ex abrupto, un plonjon în tehnicitatea elevată a
textului ar putea să-l descurajeze pe cititorul medical „neantrenat” în
alpinismul ideatic elevat. Găsim în acest capitol, bine sprijinite
bibliografic, toate treptele urcate de cei care au intrat în atenția
comitetului Nobel și au fost răsplătiți pentru tehnici și descoperiri din
domeniul culturilor tisulare și celulare, de la Enders, Weller și Robbins
(1954) la John Gurdon și Shinya Yamanaka în 2012, răsplătiți pentru metodologia
reprogramării celulelor mature în celule stem pluripotente.
În
ceea ce-l privește pe A. Carrel, acestui „om-ființă necunoscută”, atât de bine
cunoscut totuși în epocă și în posteritate, nu-i putem atribui „inițierea
culturilor celulare”, nici măcar a celor tisulare în picătură suspendată,
deoarece această tehnică aparține încă din 1906 anatomistului R. G. Harrison
din Baltimore. A. Carrel și M. T. Burrows au reușit mai târziu (1910–1912) ca,
folosind „picătura suspendată” a lui Harrison, să perpetueze un timp îndelungat
fragmente de țesut embrionar de pui, înglobate în plasma coagulată a „picăturii
suspendate”. În 1912, A. Carrel a fost răsplătit cu un Nobel exclusiv pentru
introducerea tehnicilor de sutură vasculară și tentativele sale de grefă
tisulară.
Și,
dacă îmi este permis un galop de fantezie, aș afirma că un premiu Nobel pentru
realizarea primelor culturi de țesuturi in vitro ar fi trebuit să fie
acordat după 1915, incluzându-i pe R. G. Harrison, A. Carrel și Gh. Marinescu.
Acesta din urmă, împreună cu Ion Minea, a comunicat încă din 1912 la societatea
de biologi din Paris reușita cultivării in vitro a unor fragmente de
țesut nervos din ganglionii spinali. Poate unul dintre candidații la acel Nobel
închipuit, mai tardiv, ar fi putut fi și Constantin Levaditi, un „străbunic
spiritual” al profesorului C. Cernescu, care, în 1913, deschidea orizontul
cultivării unui virus socotit în epocă a fi „exclusiv” neuropatogen (virusul
poliomielitei), pe celule neneuronale. N-ar trebui să-l uităm nici pe Emil
Crăciun care, ceva mai târziu, în 1931, oferea prima monografie europeană
dedicată culturilor de țesuturi (La culture des tissus en biologie
expérimentale, Paris, 1931).
Despre
culturi de celule „izolate”, embrionare sau diploide, normale ori canceroase,
atât de prezente în monografia lui C. Cernescu, nu putem vorbi însă decât după
1915, când Peyton Rous și F. S. Jones au inventat metoda de tripsinizare și mai
ales după 1926, când cercetătorii au utilizat cu succes observația
pasteurianului Amédée Borrel: celulele izolate se lipesc perfect pe pereții de
sticlă neutră ai flacoanelor special spălate și sterilizate.
Un
vehicul util către înțelegerea textului monografiei lui C. Cernescu îl
constituie capitolul „Definiții”. Sunt aici borne fără de care ar fi greu să te
orientezi prin „hățișurile” continentului „celule stem”. Există și mări ale
sargaselor – fiindcă nu se poate altfel. E vorba de capitolul „Tehnici de
bază”, în care, cu răbdare, trebuie să ajungi să înțelegi care e, de fapt,
înțelesul unui cuvânt ce abundă în presă și se află pe buzele tuturor: clonare.
Dintre cei care-l rostesc, nici 3–4% (sunt optimist) nu știu de fapt în ce
constă respectiva noțiune. Un medic contemporan, uman sau veterinar, un biolog
sau un biochimist au însă datoria să poată defini conceptul, măcar în linii
mari. Profesorul Costin Cernescu îi ajută în această monografie, chiar dacă
gustul său recunoscut pentru mecanismele moleculare sofisticate îi dictează să
scrie la un nivel mai dificil de „digerat” de către studenții și medicii cărora
li se adresează. Dar poate că e mai bine așa: într-o carte științifică nu
autorul trebuie să coboare la nivelul mai scăzut al cititorului, ci invers.
Evident dacă „andresanții” au adresă fixă într-un Olimp al inteligenței și
ambiției.
Capitolele
următoare devin mai concrete prin aderența lor la fiziologia și fiziopatologia
unor sisteme și organe (celulele stem hematopoietice în contextul medicinii
regenerative cu precizări istorice și actuale asupra tehnicilor și eficienței
transplantului de CS hematopoietice în clinică; problemele transplantului
alogen de sânge din cordonul ombilical sau din placentă; bănci de sânge
acreditate după anul 2009 ș.a.). Un alt capitol se referă la CS mezenhimale, cu
subcapitole ce dezbat proprietățile acestora, markerii fenotipici, utilizarea
celulelor în terapia reacției grefă contra gazdă, în tratamentul maladiei Crohn
și a lupusului eritematos sistemic.
Desigur
că relația celule stem–carcinogeneză, de mare interes în ultimii 15–20 de ani,
nu putea lipsi din monografia profesorului Costin Cernescu. Studiile din
ultimii zece ani ai celulelor stem canceroase (CSC) au servit lămuririi unor
necunoscute ale oncogenezei și la înțelegerea mecanismelor de instalare a
rezistenței multiple la chimioterapice. În carte este detaliat procesul
carcinogenic „în pași succesivi”, care duce celulele CS inițial normale către
cancerizare. În acest proces, diferitele mutații activează oncogene ori kinaze;
inactivează factorii de transcriere blocând diferențierea celulară; induc
dominanța clonală etc.
În
continuare, evantaiul de probleme al celulelor STEM, inclusiv cele legate de
diferitele tentative de terapie regenerativă, se lărgește. Sunt aduse în
discuție medicina regenerativă cu CS obținute prin programare celulară (linii
celulare iPCS – induced Pluripotent Stem Cells), ideal terapeutic, dar
cu randamente încă scăzute de producere a acestor linii, atât cu celule umane,
cât și cu celule de la rozătoarele de laborator. Se speră ca reușitele din
viitor să amelioreze maladii ereditare de tipul bolilor Huntington și Gaucher,
distrofiei musculare Duchenne-Becker, sindromului Lesch, precum și a unor boli
cu determinism poligenic: scleroza laterală amiotrofică, maladia Parkinson,
sindromul Down ș.a.
Este
uimitor în câte domenii ale medicinii se încearcă în prezent eficiența terapiei
cu celule stem: corecția directă a genomului CS hematogene (amauroză, sindrom
Wiskott-Aldrich, beta-talasemie, leucodistrofii ș.a.); regenerarea plăgilor
cutanate; terapia leziunilor măduvei spinale; degenerarea walleriană.
Reamintesc că primele observații de autoregenerare în sistemul nervos periferic
sunt semnate de Gh. Marinescu încă din 1907 (oxidazele din nevroame, lucrare
comentată cu entuziasm de J. Lépine, în 1938). Aflăm în continuare informații
de ultimă oră despre terapia cu CS în regenerarea corneei, a retinei, a
structurilor musculo-scheletice, a cartilajului articular cu celule stem
mezenhimale, a miocardului, ficatului, terapia regenerativă celulară în diabet,
boli renale etc.
Îmi
permit, așadar, să recomand această carte scrisă cu deosebită competență de un
specialist care s-a mișcat câteva decenii, firesc și creativ, în „lumea
celulelor crescute in vitro” și care oferă respectiva monografie tuturor
celor care au oroare să îmbătrânească spiritual.