Newsflash
Cultură

Ghid de orientare prin hățișurile continentului „celule stem”

de Prof. dr. Radu IFTIMOVICI - feb. 3 2017
Ghid de orientare prin hățișurile continentului „celule stem”
     Autorul volumului Progrese în terapia cu celule stem, fost coleg în Institutul de Virusologie „Ștefan S. Nicolau”, care a onorat catedra de virusologie de la UMF București după dispariția profesorului Nicolae Cajal, este un om ce se refuză odihnei, în ciuda faptului că, oficial, s-a retras din activitatea publică, cu excepția celei de la Academia Română, al cărei membru corespondent este. Și asta în timp ce contemporanii săi de-o vârstă, chiar dacă se pretind intelectuali, se plâng că se plictisesc și că nu știu cum să-și „omoare timpul” (oare de ce trebuie ca timpul să fie omorât, când, oricum, vorba lui Masser Alighieri, „il tempo e un correre alla morte”?). Așadar, părelnic retras, Costin Cernescu nu concepe să piardă contactul cu progresele științei. După ce a adunat cu scrupulozitate și a comentat cu competență, în cartea „Premiile Nobel pentru medicină în secolul XXI”, viața și opera nemuritorilor posesori ai acestui prestigios premiu (excelent instrument de lucru și pentru istoricii medicinii), a ajuns la concluzia că activitatea sa de virusolog celularist, de peste 40 de ani, îi permite să dezbată, cu probitate, unul dintre cele mai seducătoare, dar și controversate, domenii ale cercetării medicale: terapia cu celule stem (CS).
     O retrospectivă iatroistorică a unor descoperiri care „au bubuit” în epoci trecute ne sfătuiește să fim însă prudenți cu epitete ca „grozav”, „formidabil”, „epocal” etc. Povestea bacteriofagilor despre care, în anii 1919–1925, s-a crezut că vor stârpi toate bolile infecțioase de pe Terra, poate chiar și a antibioticelor al căror debut a făcut să explodeze un entuziasm nemaipomenit, iar azi duc o luptă grea cu rezistența bacteriană, ne invită la o înțeleaptă cumpănire a șanselor pe care o descoperire sau o invenție medicală le au întru posteritate. Din acest punct de vedere, Costin Cernescu adoptă rolul unui comentator tehnic, fără excese de entuziasm gratuit. Textul se adresează medicilor, eventual biologilor și biochimiștilor familiarizați cu tehnicile cultivării celulelor in vitro. Este, așadar, o carte științifică „lână în lână”. Cu toate acestea, există la începutul monografiei un istoric care îl introduce pe cititor în problematica terapiei cu celule stem – lucru foarte bun, deoarece un ex abrupto, un plonjon în tehnicitatea elevată a textului ar putea să-l descurajeze pe cititorul medical „neantrenat” în alpinismul ideatic elevat. Găsim în acest capitol, bine sprijinite bibliografic, toate treptele urcate de cei care au intrat în atenția comitetului Nobel și au fost răsplătiți pentru tehnici și descoperiri din domeniul culturilor tisulare și celulare, de la Enders, Weller și Robbins (1954) la John Gurdon și Shinya Yamanaka în 2012, răsplătiți pentru metodologia reprogramării celulelor mature în celule stem pluripotente.
     În ceea ce-l privește pe A. Carrel, acestui „om-ființă necunoscută”, atât de bine cunoscut totuși în epocă și în posteritate, nu-i putem atribui „inițierea culturilor celulare”, nici măcar a celor tisulare în picătură suspendată, deoarece această tehnică aparține încă din 1906 anatomistului R. G. Harrison din Baltimore. A. Carrel și M. T. Burrows au reușit mai târziu (1910–1912) ca, folosind „picătura suspendată” a lui Harrison, să perpetueze un timp îndelungat fragmente de țesut embrionar de pui, înglobate în plasma coagulată a „picăturii suspendate”. În 1912, A. Carrel a fost răsplătit cu un Nobel exclusiv pentru introducerea tehnicilor de sutură vasculară și tentativele sale de grefă tisulară.
     Și, dacă îmi este permis un galop de fantezie, aș afirma că un premiu Nobel pentru realizarea primelor culturi de țesuturi in vitro ar fi trebuit să fie acordat după 1915, incluzându-i pe R. G. Harrison, A. Carrel și Gh. Marinescu. Acesta din urmă, împreună cu Ion Minea, a comunicat încă din 1912 la societatea de biologi din Paris reușita cultivării in vitro a unor fragmente de țesut nervos din ganglionii spinali. Poate unul dintre candidații la acel Nobel închipuit, mai tardiv, ar fi putut fi și Constantin Levaditi, un „străbunic spiritual” al profesorului C. Cernescu, care, în 1913, deschidea orizontul cultivării unui virus socotit în epocă a fi „exclusiv” neuropatogen (virusul poliomielitei), pe celule neneuronale. N-ar trebui să-l uităm nici pe Emil Crăciun care, ceva mai târziu, în 1931, oferea prima monografie europeană dedicată culturilor de țesuturi (La culture des tissus en biologie expérimentale, Paris, 1931).
     Despre culturi de celule „izolate”, embrionare sau diploide, normale ori canceroase, atât de prezente în monografia lui C. Cernescu, nu putem vorbi însă decât după 1915, când Peyton Rous și F. S. Jones au inventat metoda de tripsinizare și mai ales după 1926, când cercetătorii au utilizat cu succes observația pasteurianului Amédée Borrel: celulele izolate se lipesc perfect pe pereții de sticlă neutră ai flacoanelor special spălate și sterilizate.
     Un vehicul util către înțelegerea textului monografiei lui C. Cernescu îl constituie capitolul „Definiții”. Sunt aici borne fără de care ar fi greu să te orientezi prin „hățișurile” continentului „celule stem”. Există și mări ale sargaselor – fiindcă nu se poate alt­fel. E vorba de capitolul „Tehnici de bază”, în care, cu răbdare, trebuie să ajungi să înțelegi care e, de fapt, înțelesul unui cuvânt ce abundă în presă și se află pe buzele tuturor: clonare. Dintre cei care-l rostesc, nici 3–4% (sunt optimist) nu știu de fapt în ce constă respectiva noțiune. Un medic contemporan, uman sau veterinar, un biolog sau un biochimist au însă datoria să poată defini conceptul, măcar în linii mari. Profesorul Costin Cernescu îi ajută în această monografie, chiar dacă gustul său recunoscut pentru mecanismele moleculare sofisticate îi dictează să scrie la un nivel mai dificil de „digerat” de către studenții și medicii cărora li se adresează. Dar poate că e mai bine așa: într-o carte științifică nu autorul trebuie să coboare la nivelul mai scăzut al cititorului, ci invers. Evident dacă „andresanții” au adresă fixă într-un Olimp al inteligenței și ambiției.
     Capitolele următoare devin mai concrete prin aderența lor la fiziologia și fiziopatologia unor sisteme și organe (celulele stem hematopoietice în contextul medicinii regenerative cu precizări istorice și actuale asupra tehnicilor și eficienței transplantului de CS hematopoietice în clinică; problemele transplantului alogen de sânge din cordonul ombilical sau din placentă; bănci de sânge acreditate după anul 2009 ș.a.). Un alt capitol se referă la CS mezenhimale, cu subcapitole ce dezbat proprietățile acestora, markerii fenotipici, utilizarea celulelor în terapia reacției grefă contra gazdă, în tratamentul maladiei Crohn și a lupusului eritematos sistemic.
     Desigur că relația celule stem–carcinogeneză, de mare interes în ultimii 15–20 de ani, nu putea lipsi din monografia profesorului Costin Cernescu. Studiile din ultimii zece ani ai celulelor stem canceroase (CSC) au servit lămuririi unor necunoscute ale oncogenezei și la înțelegerea mecanismelor de instalare a rezistenței multiple la chimioterapice. În carte este detaliat procesul carcinogenic „în pași succesivi”, care duce celulele CS inițial normale către cancerizare. În acest proces, diferitele mutații activează oncogene ori kinaze; inactivează factorii de transcriere blocând diferențierea celulară; induc dominanța clonală etc.
     În continuare, evantaiul de probleme al celulelor STEM, inclusiv cele legate de diferitele tentative de terapie regenerativă, se lărgește. Sunt aduse în discuție medicina regenerativă cu CS obținute prin programare celulară (linii celulare iPCS – induced Pluripotent Stem Cells), ideal terapeutic, dar cu randamente încă scăzute de producere a acestor linii, atât cu celule umane, cât și cu celule de la rozătoarele de laborator. Se speră ca reușitele din viitor să amelioreze maladii ereditare de tipul bolilor Huntington și Gaucher, distrofiei musculare Duchenne-Becker, sindromului Lesch, precum și a unor boli cu determinism poligenic: scleroza laterală amiotrofică, maladia Parkinson, sindromul Down ș.a.
     Este uimitor în câte domenii ale medicinii se încearcă în prezent eficiența terapiei cu celule stem: corecția directă a genomului CS hematogene (amauroză, sindrom Wiskott-Aldrich, beta-talasemie, leucodistrofii ș.a.); regenerarea plăgilor cutanate; terapia leziunilor măduvei spinale; degenerarea walleriană. Reamintesc că primele observații de autoregenerare în sistemul nervos periferic sunt semnate de Gh. Marinescu încă din 1907 (oxidazele din nevroame, lucrare comentată cu entuziasm de J. Lépine, în 1938). Aflăm în continuare informații de ultimă oră despre terapia cu CS în regenerarea corneei, a retinei, a structurilor musculo-scheletice, a cartilajului articular cu celule stem mezenhimale, a miocardului, ficatului, terapia regenerativă celulară în diabet, boli renale etc.
     Îmi permit, așadar, să recomand această carte scrisă cu deosebită competență de un specialist care s-a mișcat câteva decenii, firesc și creativ, în „lumea celulelor crescute in vitro” și care oferă respectiva monografie tuturor celor care au oroare să îmbătrânească spiritual.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe