preponderent
masculine, la tvh2.0 se transmite „Călător prin ţara mea“. Prezenta ediţie este
pe jumătate banală, pe jumătate originală. Chip destins, voce bărbătească plăcută,
Cătălin Maximiuc şi-a invitat prietenii de pe Facebook să-i privească emisiunea. (Gestul ajută la o primă
departajare: apare ca firesc la cei care îşi iubesc meseria şi e tratat cu
ironie de ceilalţi.) „Călător prin ţara mea“ nu este o emisiune de geografie,
ci de promovare a turismului rural. De data asta, se prezintă un punct turistic
din Prisaca Dornei, comuna Vama, judeţul Suceava. Emisiunea curge lin, într-un
mod mult prea tradiţional. Mă refer la unele obiceiuri comode, moştenite, din
jurnalismul tv. Se recurge la generalităţi. „Comentariul“, adică textul rostit
din off, este unul impersonal, de ghid tipărit. Imaginile sunt frumoase, dar
destul de departe de unicitatea locurilor. Tot generalităţi. Ascultăm generalităţi
ilustrate cu generalităţi. Din loc în loc, farfurii cu ouă – încondeiate – şi
alte câteva detalii superbe, dar nu suficiente. Din toate, lipseşte omul, viaţa.
Nici măcar Maximiuc nu rosteşte nimic sincron deocamdată, ci doar păşeşte puţin,
ca o iluzie, cu încă cineva, prin sat. Suntem în Prisaca Dornei? Aici se
impunea un apel la geografie, o hartă, pe care să vedem unde e situată, în România,
Prisaca Dornei. Harta lipseşte! Nu ştim unde se află bucătăria lui Ştefan pe
mapamond. Ar fi fost un prim element concret. Dar nu există. Aflăm că zona e
„placă turnantă pentru industria turistică suceveană“. Vag. Fostă colonie
germană, satul a sărbătorit, în 2009, 600 de ani de atestare documentară. În căutare
de concret şi de lume vie, o căţeluşă (Molda, cea pierdută cândva de Dragoş Vodă?)
aleargă câteva secunde pe marginea drumului. Atât. Evocarea trecutului continuă,
indiferentă ca stil. O indiferenţă plicticoasă, aproape supărătoare pentru
privitor, căruia i se servesc date din secolul 19 pe imagini de azi.
În cea de a doua jumătate a filmului, însă,
pe neaşteptate, apare concretul. O doamnă profesoară a recomandat bucătăria lui
Ştefan pentru filmare. Ştefan e cu Liliana, soţia lui. Liliana e îmbrăcată în
costum naţional cu broboadă şi urmează să arate cum se găteşte la ei „mămăliga
cu barabule“ şi „hara-para-unt-cu-ouă“. Maximiuc se dezmeticeşte din generalităţi,
intră la iuţeală în real şi o însoţeşte pe Liliana în bucătărie. Să-i analizăm ţinuta.
Poartă vestă sport, albă, închisă până la gât, cu două dungi late, una roşie şi
alta verde, suprapuse, în zona claviculelor. De sub vestă ies o pereche de mâini
în mâneci mov. (Sugestie: de evitat albul până la încheierea cu succes a curei
de slăbire; o singură culoare e de preferat, chiar şi la costumaţia „sport“.)
Pentru „mămăliga de barabule“ (se citeşte fără diacritice), Liliana curăţă
cartofii, adică barabulele. Cartoful trebuie tăiat mare, ca să nu-şi piardă
calităţile în apă. Dânsul, reporterul-prezentator, pentru că „tot se află prin
casă“, pune cartofii la foc, în apa cu sare (nu cu orice sare, ci cu sare mare)
şi o anunţă pe Liliana că „îşi vor spune pe nume“. Ulterior, învaţă cum se sfărâmă,
cu atenţie, cartofii fierţi în oală, cum se adaugă mălaiul, iar în „mămăliga cu
barabule“ răsturnată pe platoul de lemn – cum se face o gaură la mijloc, în
care se pune brânză de burduf. El se bucură ca un copil când i se dă voie să-şi
facă „urşi“ de mămăligă. Suntem avertizaţi că, în bucătărie, vom regăsi influenţa
austro-ungară. Celălalt preparat era „hara-para-unt-cu-ouă“. Smântâna pusă la
fiert e „untul“ (şi n-are colesterol; „colesterol se găseşte numai prin spitale
şi policlinici“, precizează Liliana, care, dincolo de umor, are şi un
remarcabil bagaj – disimulat – de cunoştinţe). Peste unt se pun ouăle. Destule şi
nu bătute exagerat. Când s-au prins, se deşartă în castron, cu verdeaţă
deasupra. Reporterul se ocupă de debarasarea bucătăriei, vorbeşte mult, e
spontan, glumeşte şi râde cu poftă. Aduce tochitura de la beci, ia o bucata de
mămăligă şi îşi face din ea „ciuci“ cu tochitură. Între timp, mărturiseşte: el însuşi
s-a născut aici, peste deal. Urmează masa. Gazdele şi invitaţii, printre care
se află profesoara care a îndrumat echipa televiziunii, se pregătesc de mâncare,
dar mai întâi cântă: „Cântă cucul bată-l vina, de răsună Bucovina…“.
În concluzie: un realizator de talent are
de şters praful de pe prima jumătate a filmului său.