Stagiunea Orchestrei de cameră Radio a propus, la mijloc de mai, o seară de
muzică clasică, atractivă şi pentru că alătura opusuri mozartiene mai puţin
cunoscute şi pentru că la pupitru s-a aflat un dirijor apreciat în precedentele
sale apariţii pe podiumul nostru de concert. Şi de această dată, Ralf
Sochaczewsky (foto) a condus cu o gestică restrânsă, precisă, de „şcoală
germană“, dar cu o anume relaxare, vădind şi o cunoaştere stilistică atentă. A
reuşit să contureze atmosfera cerută de fiecare partitură abordată.
Structura programului a fost, de asemenea, interesantă, două lucrări
vocal-simfonice rar cântate din creaţia lui Mozart au încadrat Simfonia nr. 95
de Haydn. Astfel, în deschidere am ascultat Kyrie în Re minor, cu
încărcătura şi sobrietatea unei secvenţe de rugă, în care Corul Radio (pregătit
de Dan-Mihai Goia) şi orchestra au păstrat linia generoasă a frazei şi căldura specific
mozartiană, pentru ca, în partea a doua a serii, să se prezinte Cantata Davide
penitente, scrisă pentru solişti vocali, cor şi orchestră, dar într-o manieră
surprinzătoare, apropiată mai curând de spiritul operelor de Mozart, nu doar ca
factură a „numerelor închise”, cu arii, un terţet şi pagini corale ample, ci
chiar cu prelucrări evidente din alte opusuri celebre, compozitorul
autocitându-se masiv. Paradoxal, o creaţie practic necunoscută s-a dovedit totuşi
familiară melomanilor, tocmai pentru că au recunoscut imediat fragmente
decupate din acele partituri îndrăgite.
Dacă în „Kyrie“ textul era în limba latină, conform cerinţelor muzicii
religioase catolice, Cantata a fost scrisă în limba italiană, un argument în
plus pentru ca, deşi gândită de asemenea pentru a fi interpretată în biserică,
să aibă toate datele unei opere sclipitoare. Ariile bogate în coloraturi şi
ornamente solicitante au reliefat vocea sticloasă, la limita stridenţei, pe
care soprana Mădălina Barbu o utilizează însă cu limpezime în „fiorituri“ şi
acute, dar şi calitatea timbrală şi eleganţa conducerii frazei a mezzosopranei
Mihaela Işpan, sigură şi maleabilă în susţinerea ţesăturii complexe, asemenea
tenorului Tiberius Simu, a cărui muzicalitate şi ştiinţă a „cântului frumos“
s-a relevat şi de această dată, vocea sa lirică fiind avantajată de scriitura
prioritar în registrul mediu, excelent pus în valoare. În terţet, emisia uşor
deschisă a sopranei a contrastat pregnant cu partenerii, generând o oarecare
lipsă de unitate în plan sonor. Dar corul a avut momente ample, concepute mult
mai aproape de sensurile unei lucrări de factură religioasă. Au rezultat astfel
două planuri expresive destul de diferite, pe care orchestra a reuşit să le
echilibreze ca un liant deosebit de bine realizat, urmărind cu fluenţă şi
discreţie demersul vocal.
Între cele două opusuri
mozartiene, Simfonia de Haydn a adus supleţe şi sclipire, delicateţe şi farmec,
ritmuri de dans şi secţiuni graţioase sau pline de vervă, nuanţate cu bun gust.
Un solo de violoncel remarcabil (numele instrumentistului merita notat pe afiş)
a accentuat savoarea şi rafinamentul simfoniei, sub bagheta unui dirijor
talentat, care stăpâneşte perfect secretul colaborării cu orchestra, corul şi
soliştii.
Din păcate, sala Radio a fost deprimant de goală, iar o parte dintre
spectatori, aplaudând unde nu trebuia, au lăsat impresia că asistă pentru prima
oară la un concert. Totuşi, melomanii au avut parte de o seară de muzică bună,
foarte bine interpretată, aplaudând şi ovaţionând îndelung la final, pentru că,
într-adevăr, toţi cei „implicaţi“ în acel program meritau din plin recunoaşterea
şi mulţumirile publicului.
