Primul
medic a fost cu siguranță generalist, de casa și de familie, adică știa să facă
de toate: cunoștea familiile din comunitatea în care trăia și își petrecea mult
timp la patul bolnavilor. Ceea ce, probabil, s-a întipărit în conștiința
individuală și se manifestă astăzi sub forma relației dintre pacient și medicul
pe a cărui listă se află trecut, numit generalist sau de familie, în funcție de
țara și de organizarea sistemului de sănătate. Metaforic vorbind, „ruptura“
continuității îngrijirii și atenției acordată de medicul familiei a apărut
odată cu înființarea spitalelor și diversificarea specialităților medicale.
Dar nostalgia pacientului după medicul ce știe să îl privească ca pe un întreg
și să îi identifice (toate) nevoile de îngrijire este în continuare prezentă și
se reflectă în profilul disciplinelor medicale.
Un
exemplu este apariția medicinii de spital și a „hospitalistului“, un termen
menționat acum zece ani de doi proeminenți medici și cercetători americani cu
experiență managerială și academică, Robert M. Watcher și Lee Goldman. Medicina
de spital este o ramură a medicinii interne, o specialitate organizată în jurul
locului unde se acordă asistența medicală, în acest caz spitalul, și al cărei
conținut se referă la acordarea de îngrijire pacienților spitalizați. Într-un
articol publicat recent de cei doi medici menționați anterior, se estimează că
în trei sferturi din spitalele din SUA sunt angajați medici hospitaliști și că
numărul lor ar fi în prezent de peste 50.000. Poate deveni hospitalist orice
absolvent al unei facultăți de medicină (și așa-numiții medici osteopați).
Marea majoritate a hospitaliștilor (aproape 90%) sunt specializați în medicină
internă (generală), ceva mai mult de 5% sunt pediatri de diferite specialități
și aproape 4% sunt medici de familie. în funcție de programul de lucru,
abilitățile tehnice, sau departamentul unde își desfășoară cu precădere
activitatea, hospitalistul mai este cunoscut și sub numele de: „admitter“
(se ocupă de procesul de internare a pacienților în spital), „rounder“
(se ocupă de pacienții deja spitalizați), „surgicalist“ (se ocupă de pacienții
din secțiile de chirurgie), „intensivist“ (se ocupă de pacienții aflați în
stare gravă), „nocturnist“ (lucrează ture de noapte și se ocupă atât de
internarea pacienților, cât și de cei deja internați), „proceduralist“ (este
specializat în proceduri paraclinice, puncții, inserare de canule și catetere,
paracenteze, toracenteze etc.), „neurohospitalist“ (se ocupă de pacienții cu
probleme neurologice sau de cei cu risc de a dezvolta o problemă neurologică), „obstetric
hospitalist“ (se ocupă de problemele de obstetrică și ginecologie ale
pacientelor internate).
Din
2009, s-au înființat în SUA asociații profesionale ale hospitaliștilor, care
împreună cu asociațiile de medicină internă au realizat curricula de pregătire
și programe de educație medicală continuă pentru această specialitate.
Programul de pregătire cuprinde dobândirea de cunoștințe, competențe și
abilități pentru managementul afecțiunilor și acuzelor pentru care este
frecvent necesară spitalizarea sau o pot complica, de exemplu: durerea,
sindromul septic, aritmiile cardiace, insuficiențele de organ, intoxicațiile cu
alcool sau substanțe interzise, sângerările gastrointestinale, pneumonia manifestată
în timpul spitalizării, tromboembolismul, infecțiile urinare, accidentele
vasculare cerebrale, îngrijirea perioperatorie ș.a. Procedurile diagnostice și
terapeutice care trebuie bine stăpânite de hospitaliști sunt cele aplicate în
situații de urgență și în scop diagnostic și terapeutic: reanimare
cardiorespiratorie, puncții (centeze, puncții lombare), instalarea de catetere
și perfuzii, interpretarea în primul rând a radiografiei de torace și a
electrocardiogramei. Aptitudinile în comunicare sunt obligatorii, la fel și
cele necesare pentru acordarea de îngrijire grupurilor vulnerabile (celor fără
posibilități financiare, celor care aparțin unui grup etnic/religios, celor cu
altă orientare sexuală, persoanelor cu dizabilități, pacienților în vârstă sau
tineri, celor fără asigurare medicală etc.). În programul de pregătire sunt
incluse și noțiuni despre managementul factorilor de risc, prevenția
infecțiilor intraspitalicești, nutriția pe timpul spitalizării, lucrul în
echipă și îngrijirea multidisciplinară. Un hospitalist trebuie să aibă
cunoștințe și despre alocarea echitabilă a resurselor, măsurile de siguranță,
îngrijirile paliative, educația pacientului, farmacovigilența s.a. De asemenea,
trebuie să aibă abilități pentru a putea fi implicat, în funcție de situație,
și în activități de învățământ și cercetare. Hospitaliștii din spitalele
universitare pot fi coordonatori de stagii pentru studenți și rezidenți, pot
lua parte în programe de dezvoltare de modele noi de îngrijire sau de cercetare
pentru tratamentul unor boli. Medicina de spital este specialitatea cu cea mai
rapidă dezvoltare de până acum în sistemul medical nord-american; în prezent
este practicată și în spitalele din Canada.
Această
nouă tendință din asistența medicală din spital este rezultatul revigorării
principiilor holismului și ale asistenței medicale țintite, în care pacientul
și familia sunt priviți în totalitate și sunt mereu în centrul atenției celor
care acordă servicii medicale. Medicina de spital este considerată o nouă formă
de asistență medicală primară, nu în ambulatoriu, ci într-o instituție cu
paturi – spitalul. Hospitalistul este punctul de sprijin al pacientului
spitalizat (al reprezentantului său legal și/sau al familiei sale) și se ocupă
de integrarea îngrijirii primită de acesta de la nurse, infirmiere, paramedici,
manageri și medicii de diferite specialități. De fapt, activitatea lui face în
acest context inutilă vizitarea pacientului în spital de medicul său de
familie.
Dacă
în sistemul medical american s-a implementat hospitalistul, în Europa, unde
există o rețea de medicină de familie bine dezvoltată, pacienții din spitale
sunt vizitați și urmăriți pe toată durata internării de medicul lor de familie.
Această practică extrem de agreată de pacienți, de medici, dar și de manageri
are mai multe avantaje: nu întrerupe lanțul continuității îngrijirii,
stimulează comunicarea și colaborarea dintre specialiștii implicați la un
moment dat în îngrijirea aceluiași pacient, reduce durata spitalizării și,
implicit, costurile îngrijirii, reduce mortalitatea și rata reinternărilor în
spital.
În
sistemele medicale „în tranziție“, cum este cel românesc, în care medicii de
familie acordă puține servicii și continuitatea îngrijirii de regulă se
întrerupe la ușile spitalului și nu se reia apoi întotdeauna, apariția
hospitalistului nu este de neimaginat. Însă aceasta ar fragmenta și mai mult
asistența medicală existentă și ar da lovitura de grație dezvoltării asistenței
medicale primare.
