Vin
colindătorii, cum o fac „din an în an“, cum o vor mai face până la înserarea
timpului. Reînnoită, vestea Naşterii Mântuitorului alungă fantasmele
întunericului, umple inima de lumina iubirii divine, împrospătează sensul
istoriei şi dă rost vieţii fiecăruia şi umanităţii întregi. Vestea, ne asigură
deopotrivă copiii, tinerii, maturii şi bătrânii, este minunată, pentru că vine
de dincolo de firea noastră cea plecată spre moarte pentru a o elibera de cătuşele
ei. Întotdeauna oamenii au avut o crispare fiinţială în faţa acestui sfârşit
implacabil, ades însoţit de durere, şi care ne găseşte mai totdeauna nepregătiţi,
fără să ne dăm seama de ce şi cum. S-au iscodit poveşti, s-au conceput teorii şi,
în zarea lor, parcă şi neantul e preferat ca un refugiu şi ca o golire de tot
ceea ce este vremelnic în om. Gândind la destinul omului, Heidegger dădea un
fel de verdict implacabil ca un ecou al Vechiului Testament, conform căruia
omul ar fi „fiinţă spre moarte“. Toate mărturisesc, în atâtea şi atâtea feluri,
o răzvrătire, o neîmpăcare a omului cu propriul destin, care parcă nu ar fi
acela a cărui povară o duce. Captiv al mărginirii, omul aude chemarea nemărginirii;
sechestrat în timp, îşi doreşte evadarea în veşnicie; rob al clipei, vrea să
respire nestingherit lumina nemuririi. Aşa era şi atunci, cu mai bine de două
milenii în urmă, când, după cuvântul Eclesiastului, părea că totul se întindea
ca deşertăciune, un abis ascunzând veşnicia pe care omul o presimte, o caută
zadarnic pentru a sfârşi în resemnare: „nimic nu e nou sub soare“. Aşa şi este,
pentru că Noul apare şi vine de dincolo de soare, de la Cel care l-a creat, ca
pe întreg universul, „cu înţelepciune“; el nu poate veni decât de la Creator,
nu de la creatură. Era o criză spirituală, şi nu numai, iar oamenii aşteptau un
Mesia care să-i elibereze de sub stăpânirea răului cu înmiitele lui chipuri. Aşteptarea
era întreţinută de zicerile Profeţilor din Vechiul Testament şi anunţată de Sf.
Ioan Botezătorul, înaintemergătorul care propovăduia apropierea Împărăţiei
cerurilor, acolo unde viaţa este liberată de moarte şi glasul său se aude şi
azi: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!“
Profeţia
s-a împlinit, nu după atât de aproximativele şi confuzele prognoze ale
oamenilor, ci anume la „plinirea vremii“, ca hotărnicia şi vremelnicia să facă
loc dezmărginirii şi veşniciei. Străbătând locurile şi timpul, colindătorii
reînnoiesc vestea că „Astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus
proorocii“. Sf. Evanghelist Ioan scrie: „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit
întru noi“, iar celor care L-au primit, care cred întru numele Lui, „le-a dat
putere să devină fii ai lui Dumnezeu“. S-a întâmplat în Bethleemul Iudeii şi,
cu glasurile lor cristaline şi cu suflet curat, colindătorii spun că ei au fost
chiar acolo, „unde s-a născut Hristos“. Pe toate, ca într-o unitate
binecuvântată, le aflăm din Evanghelii, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din
tradiţii, care împreună desluşesc felul în care fiecare neam a primit a fi
„gazdă a lui Hristos“. Împreună deapănă firul dăinuirii în comuniunea celor
care se fac pe ei înşişi părtaşi ai Luminii „care luminează şi sfinţeşte pe tot
omul ce vine pe lume“. Din diversitatea plină de farmec se ţese unitatea care,
la vremea cuvenită, se împlineşte în desăvârşire. Se configurează un nou statut
ontologic al omului al cărui dor de înveşnicire este tăinuit în chipul lui
Dumnezeu, care anume l-a creat după asemănarea Sa. Împlinind neabătut voia Tatălui,
Hristos s-a coborât din cer, şi Fiu al lui Dumnezeu fiind, a luat chipul omului
căzut în deşertăciune spre a-i reda nobleţea cea dintâi a fiinţării sale. Se împlinise
vremea, deci, criza avea dimensiuni devastatoare ce l-au făcut pe David să
constate: „Deşertăciune sunt fiii oamenilor, în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune“.
Atunci, Cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut“, L-a trimis pe Fiul Său „să
se nască şi să crească, să ne mântuiască“.
Astăzi s-a născut Cel
făr-de-nceput
Să-i
urmăm pe colindători, să pornim spre Bethleem cu gândul însoţit de inimă
doinitoare, ca să-L vedem pe Cel ce a venit „să spele lumea asta de rău şi de păcat“.
Vedem frumuseţea dincolo de fire a Prea Sfintei Fecioare Maria, care, însoţită
de Iosif, logodnicul ei, mergeau pe drumul către Bethleem, căci Cezarul,
doritor să ştie numărul supuşilor, poruncise ca fiecare să se înscrie în
cetatea sa. Fecioară fiind şi astfel rămânând de-a pururi, Maria a primit de la
Duhul Sfânt darul de a fi mamă după trup a lui Hristos, Cel născut din Tatăl
„înainte de toţi vecii“. Văzând-o însărcinată, s-a tulburat Iosif, cugetând
cele ale lumii acesteia, dar îngerul Domnului i-a redat liniştea zicând:
„Iosife, fiu al lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta“, dându-i a înţelege
că pruncul era de la Duhul Sfânt. La Bethleem mergeau anume pentru că Iosif era
din neamul lui David, care se născuse în această cetate şi tot aici fusese uns
ca împărat. Bethleem este numit şi casa pâinii, dând de ştire prin vremi că
aici se va naşte „pâinea vieţii celei veşnice“. Cum veniseră mulţi oameni, nu
au mai găsit loc de găzduire, ca şi cum oraşul cu alcătuirea sa mozaicată, unde
rânduiala cea bună se pierde în devălmăşie, nu are loc pentru Fiul lui
Dumnezeu. Ţăranul român de odinioară mai că-l plânge într-unul din colinde şi
ne spune ca nu cumva, furaţi de spectaculosul sărbătorii, să n-o primim în peştera
sufletului pe Maica Sfântă: „Viflaime, Viflaime, Viflaime/ Cum de n-ai primit
la tine/ pe Fecioara Maria/ Să-l nască pe Mesia… Peştera întunecoasă a fost/ a
Domnului casă… La venirea Sa în lume/ Din cauza ta, „Viflaime“.
Cum
se făcuse târziu, au părăsit cetatea şi au tras la o peşteră unde erau adăpostite
animalele. Dând la o parte spuza realităţii, găsim peştera ca gazdă a
întunericului, a gândirii prizoniere, un simbol care de la Platon încoace este
adesea invocat şi interpretat. În logica proniatoare a lui Dumnezeu, era firesc
ca Hristos, Lumina lumii, să se nască într-o peşteră, închisoare pe care lumea şi-a
zidit-o prin neascultare, pentru a o învăţa libertatea cea adevărată:
„Domnului, Dumnezeului să I te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti“. Cum
minunile sunt totdeauna lucrarea lui Dumnezeu, chiar şi când noi nu recunoaştem,
ele continuă şi, cu ajutorul lor, noi înşine putem ieşi din peştera prejudecăţilor,
a împietririi în forme golite de seva dătătoare de viaţă a adevărului. Aici,
Sf. Fecioară, rugându-se, a născut pe Fiul lui Dumnezeu fără durere, pentru că
Mântuitorul nu se „zămislise în păcate“, ca toţi muritorii, cum spunea David.
Sf. Ioan Gură de Aur scria: „Precum Adam fără femeie a adus pe lume femeie, pe
Eva, tot astfel şi Fecioara, astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind
pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, tot aşa a rămas
şi Fecioara după naşterea Pruncului“. Parcă vedem cu
ochii inimii cum
Preacurata Fecioară singură, fără vreun ajutor, a înfăşat Pruncul, după care
L-a culcat cu grijă iubitoare în ieslea dobitoacelor. Sf. Atanasie al
Alexandriei vede şi aici lucrare dumnezeiască pentru că, scrie el, nu se
cuvenea ca Pruncul divin să fie atins de mâini necurate. Sensibilitatea discretă
a ţăranului de odinioară vedea limpede cu sufletul şi parcă-i simţea durerea,
mângâind-o: „Nu mai plânge Maica mea./ Scutişoare noi vom da“.
Animalele
din peşteră s-au plecat în faţa Pruncului Sfânt, pentru că firea l-a recunoscut
pe Cel prin care toate s-au făcut şi I s-a supus. Prin preajmă erau trei păstori
veghind şi îngerul Gavril le-a dat vestea cea bună, trimiţându-i în peşteră,
unde „veţi afla un prunc înfăşat în iesle“. Au venit şi cete îngereşti de au
umplut cerul şi pământul cu cântul lor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,
pe pământ pace, între oameni bunăvoire“. Mai întâi, slavă lui Dumnezeu pentru că
toate lucrurile Lui sunt minunate, făcute cu înţelepciune şi, între ele, omul,
„cunună a creaţiei“. O spunea cu limpezime psalmistul că „El ne-a făcut pe noi,
nu noi“, pentru ca să mărturisească smerit: „Te voi lăuda că sunt o fiinţă atât
de minunată“. Lauda lui nu are nimic din ceea ce se aude astăzi pe toate
drumurile făţărniciei, ci este una „spre îndreptare“, spre ascultare. „Pe pământ
pace“, o pace venită de sus, nu cum este pacea oamenilor, măcinată de viclenii şi
răgaz între două confruntări, nu acea „pace a păcătoşilor“. Pacea dăruită de
Hristos aduce împăcarea omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu întreaga creaţie
pe care pângărit-o cu tăvălugul trufiei şi lăcomiei până la ceea ce azi numim
dezastru ecologic. Însuşi Hristos a spus ucenicilor: „Pacea Mea v-o dau vouă.
Nu precum vă dă lumea vă dau eu vouă“. Pacea lui Hristos e una a biruinţei
depline a Adevărului care se face Cale pentru a deveni Viaţă, pacea care a făcut
posibilă restaurarea omului, ca să preluăm o expresie a părintelui Stăniloae.
De atunci, când suntem necăjiţi, hărţuiţi de răul lumii, auzim cuvintele
Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am biruit
lumea“, lumea întunericului, durerilor de tot felul şi morţii. Pacea adusă de
Hristos este echilibrul şi armonia sufletului de natură să refacă relaţia
dintre oameni cu Dumnezeu; a adevăratei libertăţi care este a face voia lui
Dumnezeu, „singurul care este bun“, aşa cum Hristos a făcut-o până la răstignire.
Între oameni, această pace se face bunăvoire, voire înţeleaptă care ascultă şi
lucrează îndemnul „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc este“, apropiată până
la echivalenţă cu desăvârşirea, adică sfinţenia.
În
Evanghelia sa, Sf. Ap. Matei mai vorbeşte de cei trei magi de la Răsărit,
despre care nu avem prea multe date certe, doar foarte multe ipoteze şi
comentarii – de la numărul lor (unii spun că au fost patru, alţii chiar 12), la
locul de unde veneau, şi chiar şi dacă cei trei – Melchior, Gaspar şi Baltazar
– erau magi sau împăraţi. Important este că aceşti înţelepţi, neosteniţi căutători
de lumina din întuneric, au ştiut de naşterea lui Mesia de la steaua care le răsărise,
cam cu doi ani înainte, şi au urmat-o ca o lumină în vremi anticipând Lumina de
dincolo de ele. Ajunşi la peşteră, I s-au închinat în tăcere, ca şi cum toate
cuvintele ştiinţei şi înţelepciunii le-au fost de folos pentru şi până la
întâlnirea cu Cuvântul „prin care toate s-au făcut“. Plecăciunea tăcută dă
seama de sfârşitul unui eon şi şopteşte despre altul, în darurile simbolice
cuprinzând spre împlinire atâtea şi atâtea semnificaţii: aur pentru că Hristos
este Împărat, tămâie pentru că este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“,
smirnă – semn al jertfei pe cruce şi al îngropării. În aceste daruri este
cuprins întreg Noul Testament ca o metaforă a operei de mântuire a Fiului lui
Dumnezeu, care a luat chipul omului, „chip de rob“, ca să-i redea, prin Răstignire
şi Înviere, demnitatea dintâi. Într-o lume care îl părăsise pe Dumnezeu,
închinându-se idolilor, Hristos se dă pildă pe Sine pentru cuvintele rugăciunii
„Sfinţească-Se numele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“.
Mai este surprins aici momentul convertirii lor, o convertire ce premerge
triumful creştinismului: „Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a
lumii lumina cunoştinţei; că întru ea cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat
să se închine ţie Soarelui Dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel
de sus“. Din început a apărut şi ura faţă de Hristos, în chipul lui Irod, care
crezând că e vorba de un împărat lumesc, s-a temut. Din teama lui s-a născut
minciuna vicleană, spunându-le magilor că la întoarcere să-i spună unde se află
Hristos ca să i se închine. Gândul lui era, de fapt, să-L omoare, numai că
magii, înştiinţaţi de îngeri, nu s-au întors pe acelaşi drum ca să-i spună
tiranului de Naşterea Împăratului tuturor. Apoi, este oare cu putinţă ca după
ce L-ai văzut pe Hristos, te-ai închinat Lui cu daruri mărturisitoare, să te
întorci pe acelaşi drum? A rămas statornică ura şi, orbit de ea, Irod a pornit o
adevărată cruciadă, ordonând omorârea copiilor până în doi ani. Hristos cu
Maica Sa Sfântă şi blândul Iosif plecaseră să se adăpostească în Egipt până la
sfârşitul lui Irod, amintind, între alţii, de Moise, cel mai de seamă profet al
iudeilor sau de povestea lui Iosif şi a fraţilor săi. Când Irod a murit,
îngerul i-a vestit că se pot întoarce după cum au făcut-o, oprindu-se în
Nazaret, ca să se împlinească profeţiile că „Nazarinean“ se va chema.
Şi de acum până-n
vecie Domnul cu noi o să fie
S-au
întrebat mulţi şi întrebarea rămâne şi azi: De ce, ca Dumnezeu, Hristos nu a
folosit o altă cale, „mai eficientă“? Mai întâi, ca să facă voia Tatălui, după
cum spune că a venit: „nu ca să fac voia Mea“, ci a Celui ce L-a trimis, sau,
în altă parte: „Mâncarea mea e să fac voia Celui ce M-a trimis“. Se derulează
logica proniatoare a iubirii divine ca Părinte Sfânt, care L-a trimis pe Fiul Său
să poată fi cunoscut de oameni şi urmat în deplină libertate. Dumnezeu nu ne
doreşte robi, ci fii ai Lui, ai Luminii; robul se supune, fiul ascultă.
Neîndoielnic, Iisus s-ar fi putut naşte într-un palat, la Roma, să zicem,
într-o atmosferă de fast şi strălucire, dar s-a smerit pe Sine născându-se
într-o localitate cu totul neînsemnată, despre care proorocul Miheea spusese: „Şi
tu, Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Împăciuitorul“.
Era însă cetatea lui David care se roagă în veac: „Miluieşte-mă Doamne după
mare mila Ta şi după mulţimea bunătăţii Tale, şterge fărădelegea mea…“ Prin
întrupare, Hristos şi-a asumat întreaga condiţie umană, în afară de păcat,
tocmai pentru că a venit să-l ridice, cum glăsuia Sf. Ioan Înaintemergătorul
care L-a botezat: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul
lumii“.
Sf.
Nicolae Velimirovici scrie că Domnul Iisus a voit să arate cu limpezime patru
lucruri: „ascultarea smerită, de fiu al omului faţă de Dumnezeu; dragostea părintească
a lui Dumnezeu faţă de oameni; libertatea pierdută, împărătească a omului şi
puterea împărătească a lui Dumnezeu“. În această împătrită raţiune este
sintetizată întreaga iconomie a Mântuirii pe care omul căzut din firea cea
dintru început hărăzită nu avea cum s-o facă singur. Cel căzut în locaşul
întunecat al morţii nu are cum se ridica singur, cum citim în pilda
samarineanului milostiv. Ajutorul nu vine, nu are cum veni nici de la un semen şi
el căzut sau de la cei care goliseră de conţinut Legea, făcându-se paznici ai
deşertăciunii. Ajutorul vine de la „Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul“
şi ia chipul minunii. A făcut şi o face în veac în numele Iubirii, Dumnezeu
Însuşi fiind Iubire, cunună a înţelepciunii, pentru că vindecă de toată frica,
crisparea paralizantă în faţa mărginirilor care ascund primejdii şi atâtea
capcane ale zădărniciei. Sf. Grigorie de Nazianz face o descriere a Minunii lui
Dumnezeu, ca împăcare a două şiruri de contradicţii existenţiale ce
scandalizează raţiunea. Spune dulcele grăitor de Dumnezeu că Hristos s-a născut,
dar era născut şi s-a făcut om; se naşte din femeie, dar dintr-o fecioară şi
„una Îl arată ca om, cealaltă ca Dumnezeu“. Sunt enumerate apoi pe îndelete
cele două registre şi vom reţine că „a fost pus în iesle dar a fost slăvit de
îngeri şi vestit de o stea… lăcrimează, dar opreşte plânsul… îşi pune viaţa,
dar are putere să o ia iarăşi… moare, dar dă viaţă, desfiinţează moartea prin
moarte, e înmormântat, dar învie, pogoară în iad dar scoate sufletele de
acolo“. Şi sfârşeşte spunând că dacă primele afirmaţii sunt prilej de rătăcire,
„cele contrare lor înlătură rătăcirea“. Odată cu El şi prin El, omul a devenit
fiinţă spre Înviere.
Martirul
Mircea Vulcănescu, ale cărui ultime cuvinte din închisoarea de la Aiud au fost
„Să nu ne răzbunaţi“, şopteşte mângâietor fiecăruia: „Hristos a venit anume
pentru tine, ca să-ţi zică să nu fii întristat, să vindece rănile tale, să şteargă
lacrimile tale, să-ţi spună că la El tot ce are preţ nu are moarte; că strădania
ta nu va fi zădarnică; că ruga ta s-a auzit în cer; că El a venit să mântuie
tocmai ceea ce era pierdut, la El recapeţi curăţenia, ai să redobândeşti gustul
de viaţă… ai să te afli întreg, împlinit până la statutul fiinţei tale adevărate
şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire
şi Viaţă fără de sfârşit“.
…Se
aud mereu mai aproape colindătorii, să-i întâmpinăm cu inimă curată, înmiresmată
de lumină şi, împodobiţi cu straiele credinţei şi iubirii să spunem: „Hristos
se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
Cântaţi Domnului tot pământul“. Să ne împărtăşim din Iubirea lui desăvârşitoare,
ca împreună cu El şi prin El să o urmăm, pentru că este singura care „nu cade
niciodată“. Da, Dumnezeu este cu noi, să ne străduim să fim cu El, să umplem
cerul şi pământul de bucurie sfântă şi, împreună cu strămoşii, să vestim
veacurilor: „De acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie“.
