La atât s-ar reduce la o primă vedere
picturile plasticienei Paula Tudor expuse
recent la Galeriile Orizont din Capitală.
Membră a UAP, formată la Institutul de Arte
Plastice „Nicolae Grigorescu“, clasa Traian Grădean (1974), cu numeroase expoziţii
în ţară şi străinătate – Bucureşti, Craiova, Roma, Veneţia, Flensburg – pictoriţa
Paula Tudor a ajuns la un stil inconfundabil, numai al ei şi, totuşi, familiar
privitorului prin temele ca lumea artei de vechi şi tot ca ea de diverse. Lucrările
sale trimit la grafica orientală, la pictura bizantină, la valul de mare al
unui Aivazovski – preschimbat, vai!, în tzunami căruia un albatros cu aripile
larg desfăcute îi ţine stavilă. Trimit la fauvismul de mai ieri, la
suprarealismul dintotdeauna, la liniştea tărâmurilor din poveste aşa cum numai
un suflet de copil şi le-ar putea imagina (ilustraţia de carte pe care o
semnează – Blaga, Topârceanu, Cotruş – stând mărturie).
Dacă până nu demult, expoziţiile sale
reproduceau de regulă universul florilor în diafana lor alcătuire de mici zeităţi,
în ultima vreme, pictura sa pare a face concurenţă drumului de seve din
trunchiul arborilor robiţi de dorul pământului de-a fi mai aproape de cer.
De la „aureolele“ ascunse în arbori va fi găsit
Paula Tudor iluminarea cu care a împrumutat sfinţenie omenească tainei
tainelor. Pentru că ce alta sunt icoanele sale pe lemn, de nu trecere sfioasă a
mâinii de muritor peste rotundul cercurilor de seve, ca tot atâtea drumuri ale
sufletului spre miezul luminii!
Maniera, unică în iconografia cristică, a
artistei-pictor este de-a dreptul răvăşitoare prin simplitatea ei, prin strania
colaborare cu „imaginea“ înscrisă deja în lemnul care-şi calmează cuminte vârsta
şi greul/uşorul trecerii.
Asemenea
pietrei, menită să ajungă când prag, când trup de Galatee, când altar, când
boltă de catedrală, când armă de atac în praştia unui nebun, tot astfel, lemnul
are destinul său – întâlnirea cu omul şi, din aceasta, transformarea, devenirea
sau avertizarea. Uneori el devine poartă maramureşeană cu inimă de soare,
alteori bisericuţă cu turla avântată spre înalt, alteori întâlneşte ba un Vida
Gheza, ba un Brâncuşi, ba un ebenist de nobilă stirpe, specialist în lăzi de
zestre sau elegant mobilier fără de care regii tuturor imperiilor – ai
petrolului, pădurilor, minelor, focului, aerului, apei, fotbalului, industriei
cerşetoriei şi să nu-i uităm pe cei care domnesc peste cea mai veche meserie
din lume, în politică – n-ar concepe existenţa lor efemeră.
Bref,
pictura semnată Paula Tudor este o izbândă a frumosului în timpul nostru de
aberante rătăciri, sperări şi disperări.