Sunt unele perioade ale zilei şi zone în
care Bucureştii capătă vibraţia Parisului. Cele mai potrivite momente pentru
astfel de nostalgii se întâlnesc mai ales pe înserat, imediat după crepuscul.
Atunci, pe unele segmente din Calea Victoriei, poţi regăsi ambianţa eclectică
de pe Boulevard des Batignolles şi, dacă avansezi spre Splai, fiind dispus să
accepţi un mic efort de imaginaţie, poţi găsi rumoarea potolită şi spiritul
boem al bistrourilor din Montparnasse.
Într-una din serile primăvăratice ale lunii
ianuarie, din grupurile care curgeau spre terasele din centrul vechi, timp de o
jumătate de oră, se desprindea în dreptul Muzeului de Artă o facţiune destul de
risipită, care a virat în linişte spre Palatul Ateneului, plasat într-un
ecleraj de eveniment.
De o vreme, Filarmonica organizează anual
unul sau două concerte în care se acordă spaţiu deplin şi exclusiv pentru orga
cea mare, unul dintre cele mai valoroase instrumente de acest tip şi, după
afirmaţiile unor buni cunoscători, singura orgă Walcker care a păstrat
structura şi ambitusul pe care i le-a creat realizatorul ei. Alta orgă identică,
construită în 1925, răsună în Sala Albastră a Stadhuset din Stockholm înaintea
fiecărei decernări a Premiilor Nobel. Însă acesteia, între timp, tractura
originală i-a fost schimbată cu una asemănătoare orgilor contemporane lui J. S.
Bach, pe când exemplarul pe care Ateneul bucureştean îl găzduieşte şi ocroteşte
a rămas cu mecanica electropneumatică iniţială. Singura modificare practicată
a fost înlocuirea pupitrului cu un altul mai mic şi mai vizibil, adaptat la
cerinţele zilei. Strănepotul marelui constructor de astfel de dispozitive
muzicale monumentale, cel care a restaurat acum câţiva ani şi orga de la Bucureşti,
afirmă că mai există doar un instrument al lui Oscar Walcker rămas neschimbat,
la Palacio Nacional din Barcelona. Acesta datează din anul 1929, pe când orga
de la Ateneu a fost inaugurată în 1939 şi îşi leagă numele de Carol al II-lea,
regele care a sprijinit şi acest important fapt de cultură.
Unii dintre pasionaţii concertelor de orgă
spun că, în principiu, acest instrument maiestuos şi complex ar suna cel mai
bine în catedrale, unde fluidul sonor penetrează şi pluteşte în voie, dar sunt şi
experţi care susţin că exemplarul de la Ateneu este o orgă special construită
pentru o sală de concert, o „orgă orchestră“, al cărei sunet cald şi diafan o aşază
pe primele locuri din categoria sa.
Concertul pe care muzicianul Nicolae Moldoveanu l-a acordat
publicului bucureştean, atât prin structura repertoriului, cât şi prin ţinuta
interpretării, a fixat impresia că a fost proiectat de reputatul instrumentist
ca o serbare având drept element axial tocmai instrumentul ale cărui sonorităţi
au inundat domeniul acustic de sub cupola sălii. Repertoriul a cuprins doar
piese de concert mai degrabă profane, cu o singură excepţie, la final, dar şi
aceea având, prin dedicaţie, o semnificaţie telurică atinsă de un dramatism
obiectiv. În prima parte, mai întâi, instrumentistul a animat orga şi i-a
explorat toate resursele regiştrilor cu Fantezia
în sol major de J. S. Bach, urmând ca după aceasta să însufleţească mai
ales cele trei manuale (claviaturile) cu încântătoarea piesă Capriccio sopra il Cucco a lui
Frescobaldi. Aceasta a risipit peste auditoriu tonurile luminoase ale unei zile
de vară în armonii divine de flaut şi nai, sugestive până aproape de vizibil.
Prima parte a concertului s-a încheiat cu
majestuoasa şi complicata lucrare Livre
d’Orgue a lui Dumage, pe care interpretul a oferit-o integral, expunându-se
unui efort de tehnică deosebit şi unui nivel de concentrare înalt, pe care l-a
pierdut doar în vreo două rânduri, în secţiunea a şaptea, urmările fiind retuşate
cu delicateţe. Dacă în secţiune întâia a concertului Nicolae Moldoveanu a
tratat orga ca pe un instrument căruia îi oferă motivaţia exprimării, după
antract el pare a se învălui cu firea dirijorului, apropiindu-se de impozanta
orgă ca de o mare orchestră simfonică pe care o va conduce cu o inspiraţie
particulară, cu gesturi calme, modulate şi exacte, astfel încât parcurgerea
claviaturii şi pedalierului, prin degajarea şi simplitatea lor, sunt apropiate
demersului unui director de orchestră. Această manieră a fost mai evidentă la
primele trei piese ale părţii a doua, dar mai ales în Passacaglia lui J. S. Bach, urmând ca, în final, timp de aproape
douăzeci de minute, în magnifica piesă catalog BWV 564, interpretul să penduleze liber între ipostaza dirijorului şi
cea a executantului.
Aproape epuizat, la sfârşitul concertului,
artistul a comunicat publicului oarecum dezamăgit, că nu acordă niciodată bis,
dar a oferit cu afecţiune şi întristare un coral de Bach în memoria pianistei
Mihaela Ursuleasa.
Între secţiunile pieselor pe care le-a
cântat, Nicolae Moldoveanu a lăsat de fiecare dată o măsură sau două de spaţiu
vid pentru cadrul de linişte, dar la urma acestui coral meditativ şi tulburător,
artistul a păstrat un interval de patru măsuri, în care cei care au cunoscut-o
pe marea violonistă să-şi poată astâmpăra lacrimile.
Către momentele de încheiere ale
concertului, dintr-o dată decontractat şi condescendent, în centrul marii scene
a Ateneului, acest tânăr, important instrumentist şi dirijor român, a preluat
caldele aplauzele ale asistenţei şi le-a oferit cu o adâncă reverenţă panoului
monumental al tuburilor pe care marea orga îl expunea într-o lumină însufleţită.
Ceva mai târziu, publicul s-a retras în linişte
şi calm, încercând să conserve esenţa unui eveniment muzical deosebit, apoi,
traversând seara care se statornicise deja, a tulburat puţin şirul animat al
trecătorilor care coborau către bistrourile din centrul vechi.