Personalitate culturală marcantă, nume major
în teatrul românesc, cu un repertoriu complex clasic şi modern, încununat cu
numeroase premii şi distincţii, membru de onoare al Academiei Române şi premiat
de aceasta, ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa),
director al Teatrului de Comedie (1961–1969) şi al Teatrului Naţional Bucureşti
(1969-1990) etc. etc., Radu Beligan
s-a încumetat, recidivând, să ne dea încă o carte în care se destăinuie că,
scriind-o, şi-a răspuns „nevoii de proprie cunoaştere, de dialog cu mine însumi
şi de aducere aminte“. Între acte (Ed. ALL), lansată anul
acesta la Bookfest, conţine „unele destăinuiri“, fără „a fi un jurnal intim“.
Deşi ne avertizează în acest sens, cartea se citeşte cu sufletul la gură pentru
că ne aduce, dezvăluindu-ne, un „destin care luptă să nu se transforme într-o
prematură îmbătrânire şi încheiere de conturi“. Înşiruirea de aduceri aminte se
face sub sigla zilelor săptămânii lăsate într-un timp atemporal.
Acest
aristocrat al scenei logodeşte în carte, la modul sublim, întâmplări, portrete
de artişti şi regizori (Victor Garcia, Moni Ghelerter, Peter Brook, Alexandru
Finţi, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Liviu Ciulei etc.), scriitori (Eugen
Ionescu, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Molière, Norman Mailer, Jean Vilar,
Tudor Arghezi, Albert Camus, Beckett, Geo Bogza etc.) pictori celebri (Salvador
Dalí ş.a.), actori (G. Vraca, Sică Alexandrescu, Grigore Vasiliu Birlic, Ion
Iancovescu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Toma Caragiu ş.a.), deveniţi
ei înşişi legende. Amar, într-un loc din acest volum, în evocarea făcută lui
Victor Ion Popa, Radu Beligan consemnează: „Din păcate însă, arta scenică nu se
înregistrează decât pe pupilă şi pe timpan, iar trecerea anilor toceşte
inevitabilul (…). Când piere o generaţie, rămâne numai amintirea controversată
a celor ce au dominat efemer în cea mai efemeră dintre arte“. Şi, peste timp,
îi este recunoscător lui Victor Ion Popa, care l-a făcut să înţeleagă „că hrana
necesară vieţii unui actor e cultura“.
Radu
Beligan ni se relevă iubitor şi pasionat de muzică, ascultând cu înfiorare
„Concertul pentru pian şi orchestră nr. 22“ al lui Mozart cu Wilhelm Kempf
solist. Apoi, amator de poezie, îl admiră pe Rilke. Se emoţionează în faţa unui
album Albrecht Dürer şi face un comentariu pertinent, analizând ca un fin şi
avizat critic de artă „Autoportretul“ artistului, executat la vârsta adolescenţei,
ca şi pe acela – printre ultimele –, în care Dürer se prezintă sub înfăţişarea
unui Christ frumos şi atrăgător. Ia parte, la Paris, la sărbătoarea
tricentenarului lui Molière, unde vorbeşte în cadrul serii de gală organizată
de Societatea Molière, Comedia Franceză şi UNESCO.
Radu
Beligan şi-a umplut timpul dintre „acte“ cu lucruri minunate, mergând pe un
itinerar care ne îndrumă şi ne aminteşte că ar trebui să admirăm, să preţuim şi
să învăţăm, încă şi încă, de la un Shakespeare, Strindberg, Ibsen, Eugen
Ionescu, Dürrenmatt, Miller, Camil Petrescu, M. Sebastian, G. M. Zamfirescu,
Tudor Muşatescu, Cehov, Baranga, Lovinescu, Everac, D. R. Popescu, I. L.
Caragiale.
Autorul scrie undeva, în conţinutul cărţii:
„Un mare actor trebuie să aibă eleganţă, gust, stil, demnitate, clasă“. Iar
domnia sa le are, cu prisosinţă, pe toate.
Decorat,
în decembrie 2002, cu distincţia franceză Ofiţer al Legiunii de Onoare în
numele preşedintelui Jacques Chirac, Radu Beligan ni se relevă, în discursul pe
care l-a ţinut, ca un excelent orator, un fin cunoscător al istoriei acestei
distincţii, dar şi un fin şi abil diplomat.
Nostalgicul
Beligan, „vrăjit de scrisorile autografe“, regretă că timpul de azi, invadat de
aparatura modernă de transmitere a ştirilor, a făcut să
moară „stilul
epistolar“. Îl evocă tulburător pe Salvator Dalí, cu care legase prietenie, după
ce îl cunoscuse în 1964 la New York.
Scriind
despre cei amintiţi mai sus, ca şi despre alţii, Radu Beligan ni se dezvăluie
ca un mare iubitor de oameni şi de viaţă, ca un autentic dăruitor de prietenie,
de poveţe. Din universul ideilor sale te poţi îmbogăţi sufleteşte, spiritual şi
cultural, te poţi împăca cu tine şi cu ceilalţi, iar deznădăjduit, îţi poţi găsi
alinarea găsind o remarcă optimistă. Din exemplul său înţelegi că numai munca
serioasă, acumularea neîncetată de cultură te pot echilibra şi înălţa, te pot
îndemna la cumpătare, la păstrarea dreptei măsuri.
Într-o oglindă
a semnificaţiilor din efemerul condiţiei vieţii înseşi, dar şi a iluziei că
totuşi efemerul nu învinge, nu şterge, nu mătură pe făraşul neantului totul, un
copil, la un târg dintr-o provincie, îi confirmă acestui monstru sacru, care a
condus nava amiral a teatrului românesc, perenitatea: „Nu eşti dumneata
artistul acela care a jucat în filmele alea?“ La asta se mai poate adăuga încă? 
